Zidul Berlinului

Zidul Berlinului, peretele care a scindat Europa

Berliner Mauer, sau Zidul Berlinului, a fost construit în noaptea de 12 august 1961. Zidul a separat Berlinul în două zone, est și vest. Zidul avea o înălțime de 3,6 metri, dispozitivul militar era format din peste 15000 de soldaţi, ajutați de 600 de câini special dresaţi. Zidul Berlinului a fost un clivaj ideologic și politic al războiului rece.

Înălțat în timpul nopții, pe 13 august 1961, Zidul Berlinului era o diviziune fizică între Berlinul de Vest și Germania de Est. Scopul său a fost să-i împiedice pe germanii din est să fugă în Occident.

Când zidul Berlinului a căzut pe 9 noiembrie 1989, distrugerea sa a fost aproape la fel de instantanee ca și crearea sa. Timp de 28 de ani, Zidul Berlinului a fost un simbol al Războiului Rece și al Cortinei de Fier, care a dominat Europa de Est.

Zidul Berlinului a divizat Europa


După capitulare, în 8 mai 1945, Germania a fost divizată în zone administrate de sovietici, americani, britanici și francezi, conform acordului semnat la Conferința de la Yalta. Partea estică a orașului Berlin a rămas sub ocupaţia sovieticilor. În timp ce partea vestică era administrată de americani. În 24 iunie 1948, Stalin instaurează blocada Berlinului. Este prima criză majoră care se producea intre aliaţi.

Frontiera dintre cele două părți ale Berlinului era foarte greu de controlat. Între 1949 și 1961, peste 3 milioane de germani din partea estică au trecut în partea vestică, cu toate poliția supraveghea zona. Mulți dintre cei care treceau frontiera erau suspectaţi de contrabandă.

În noaptea de 12 august 1961, peste 14000 de soldaţi blochează trecerile dintre cele două părți ale orașului. Erich Honeker, secretarul general al partidului, decide construcția unui zid pe care îl consideră o formă de protecția împotriva fascismului. De cealaltă parte a frontierei, vesticii organizează un amplu protest.

Zidul Berlinului a închis frontiera


În 13 august, 61 de treceri de frontieră, din totalul de 83 sunt închise. Conform unor negocieri între cele două părți, 1,2 milioane de germani din partea de vest își pot vizita rudele din partea estică numai în perioada 19 decembrie 1963-5 ianuarie 1964.
Zidul interberlinez a avut o lungime de 43 km.

Conform unor documente declasificate, 1200 de persoane și-au pierdut viața în încercarea de a trece ilegal granița. Alte 75000 de persoane au fost condamnate la închisoare pentru încercarea de a trece fraudulos zidul.

Frontiera interberlineză era formată din două ziduri, între ele există o Fâşie a Morții cu o lungime de 146 de metri. Pe fâşie, erau construite turnuri de supraveghere, şanţuri și era depozitat foarte mult armament.

Primul dezertor care a reușit să treacă granița a fost un tânăr în vârsta de 19 ani, vameş. Una dintre cele mai cunoscute evadări a fost cea a fraților Bethke. Primul a reușit să treacă raul Elba, iar al doilea, după opt ani, a reușit să treacă zidul cu ajutorul unui cablu de oţel, propulsat de un arc.

Diferențele economice

Într-o perioadă scurtă de timp după război, condițiile de trai în Germania de Vest și Germania de Est au devenit diferite.

Cu ajutorul țărilor din Occident, Germania de Vest a înființat o societate capitalistă. Economia a cunoscut o creștere atât de rapidă încât a devenit cunoscută drept „miracolul economic”. Cu o muncă asiduă, persoanele care locuiau în Germania de Vest au putut să trăiască bine, să cumpere ce ți-au dorit și să călătoarească liber.

Opusul acestui fenomen se petrecea în Germania de Est. Uniunea Sovietică văzuse zona ca pe o umilință a războiului.

Când Germania de Est a devenit o țară în 1949, aceasta a fost sub influența directă a Uniunii Sovietice și a fost înființată o societate comunistă. Economia Germaniei de Est a suferit foarte mult, iar libertățile individuale au fost grav restricționate.

Emigrarea în masă din est

În afara Berlinului, Germania de Est fusese fortificată în 1952. Până la sfârșitul anilor 1950, mulți oameni care locuiau în Germania de Est și-au dorit să plece în Vest. Nu mai puteau suporta condițiile de viață represive, au decis să se îndrepte spre Berlinul de Vest. Deși unii dintre ei aveau să fie opriți pe drum, sute de mii de nemți au ajuns la graniță.

Mulți dintre cei care au scăpat erau tineri. La începutul anilor 1960, Germania de Est își pierde rapid atât forța de muncă, cât și populația.

Specialiștii estimează că între 1949 și 1961, aproape 3 milioane dintre cei 18 milioane de locuitori ai RDG au fugit din Germania de Est. Guvernul a fost disperat să oprească acest exod în masă și nu prea existau soluții.

Comuniștii fără soluții

Situația era un dramatică, iar comuniștii au amenințat că dacă oamenii nu se vor opri din fugă vor arunca cu bombe atomice asupra Berlinului de Vest. Statele Unite și alte țări occidentale s-au angajat să apere Berlinul de Vest.

Disperată să-și păstreze cetățenii, Germania de Est știa că trebuie făcut ceva. Cu două luni înainte de apariția Zidului Berlinului, Walter Ulbricht, șeful Consiliului de Stat al RDG (1960–1973) a spus:

„ Niemand hat die Absicht, eine Mauer zu errichten ” „Nimeni nu intenționează să construiască un zid”.

După această afirmație, exodul est-germanilor a crescut. În cele două luni din 1961, aproape 20.000 de oameni au fugit în Occident.

Zidul Berlinului se ridică

Zvonurile se răspândiseră că s-ar putea întâmpla ceva pentru întărirea graniței Berlinului de Est și de Vest. Nimeni nu se aștepta ca peste noapte un zid imens să fie ridicat.

În noaptea dintre zilele de 12-13 august 1961, camioane cu soldați și muncitori au luat cu asalt Berlinul de Est. În timp ce majoritatea berlinezilor dormeau, aceste echipaje au început să blocheze străzile care intrau în Berlinul de Vest. Au săpat găuri pentru a pune stâlpi de beton și sârmă ghimpată în toată zona graniței dintre Berlinul de Est și Vest. S-au tăiat firele telefonice între Berlinul de Est și Vestul, iar liniile de cale ferată au fost blocate.

Berlinezii au fost șocați când s-au trezit în acea dimineață. Ceea ce fusese cândva o graniță fluidă era acum rigidă. Nimeni nu mai putea trece în partea de Vest. Cei aproximativ 50.000–70.000 de navetiști nu se mai puteau îndrepta spre Berlinul de Vest, unde aveau locurile de muncă. Familiile și rudele nu se mai puteau vedea. Teroarea era instalată și nimeni nu mai înțelegea nimic.

Mărimea și amploarea Zidului Berlinului

Lungimea totală a Zidului Berlinului a fost de 155 de kilometri. Nu a fost un zid care să separe orașul în două, ci a fost construit și în jurul Berlinului de Vest, pe care l-a izolat pur și simplu.

Zidul însuși a trecut prin patru transformări majore de-a lungul istoriei sale de 28 de ani. A început ca un gard din sârmă ghimpată cu stâlpi de beton. La doar câteva zile, pe 15 august, a fost înlocuit cu o structură mai robustă. Acesta a fost realizat din blocuri de beton și acoperit cu sârmă ghimpată. Primele două versiuni ale peretelui au fost înlocuite cu a treia versiune în 1965, constând dintr-un perete de beton susținut de grinzi de oțel. Cea de-a patra versiune a Zidului Berlinului, construită între 1975 și 1980, a fost cea mai complicată și temeinică. Acesta a fost format din dale de beton.

Această ultimă versiune a zidului era de fapt un teritoriul de circa 300 de metri lățime, în care soldații au plasat mine, șanțuri anti-vehicule, garduri electrice, turnuri de veghe și 20 de buncăre.

Încercările de evadare și linia morții

Zidul Berlinului i-a împiedicat pe majoritatea germanilor estici să emigreze în Occident, dar nu a descurajat pe toată lumea. Pe parcursul istoriei Zidului Berlinului, se estimează că aproximativ 5.000 de oameni reușit să fugă în Occident.

Pe măsură ce Zidul Berlinului a devenit mai puternic și mai mare, încercările de evadare au fost planificate mai elaborat. Unii oameni au săpat tuneluri de la subsolurile clădirilor din estul Berlinului, pe sub zidul Berlinului și au ajuns astfel în Berlinul de Vest. Un alt grup a construit un balon cu aer cald și a zburat peste Zid.

Din păcate, nu toate încercările de evadare au avut succes. Cei care erau prinși, erau uciși pe loc. Acestea erau ordinele.

Căderea Zidului Berlinului

Căderea Zidului Berlinului s-a întâmplat aproape la fel de brusc ca construirea sa. Au existat semne că blocul comunist slăbește, dar liderii comuniștilor est-germani au insistat că Germania de Est are nevoie doar de o schimbare moderată, mai degrabă decât de o revoluție drastică. Cetățenii est-germani nu au fost de acord.

Liderul rus Mikhail Gorbaciov a încercat să-și salveze țara și a decis să se desprindă de mulți dintre sateliții săi. Pe măsură ce comunismul a început să cadă în Polonia, Ungaria și Cehoslovacia în 1988 și 1989, noi puncte de exod au fost deschise pentru germanii estici care doreau să fugă în Occident. 

În Germania de Est, protestele împotriva guvernului au fost contracarate de amenințările cu violența din partea conducătorului său, Erich Honecker. În octombrie 1989, Honecker a fost obligat să demisioneze după ce a pierdut sprijinul lui Gorbaciov. El a fost înlocuit de Egon Krenz, care a decis că violența nu va rezolva problemele țării. Krenz a mai slăbit restricțiile din Germania de Est. Dar nu era suficient.

În seara de 9 noiembrie 1989, în timpul unei conferințe de presă s-a spus că berlinezii din Est pot călători în voie în Vest. Acela a fost momentul crucial pentru Zidul Berlinului.

Oamenii erau în stare de șoc. Au fost cu adevărat deschise granițele? Est-germanii s-au apropiat de graniță și au constatat într-adevăr că polițiștii de frontieră îi lăsau să treacă.

Foarte repede, Zidul Berlinului a fost inundat de oameni din ambele părți. Unii au început să bușească Zidul Berlinului cu ciocane și dălți. A fost o sărbătoare improvizată de-a lungul Zidului Berlinului, cu oameni care se îmbrățișau, se sărutau, cântau și plângeau.

Zidul Berlinului a fost în cele din urmă tăiat în bucăți (unele de dimensiunea unei monede și altele în plăci mari). Aceste bucăți fac parte în prezent din colecții personale sau au fost expuse la muzee.

După căderea Zidului Berlinului, Germania de Est și de Vest s-au unificat într-un singur stat german la 3 octombrie 1990.