Zalmoxis

Zalmoxis, luptă și suferință pentru libertate

Una dintre cele mai prolifice figuri din cultura și civilizația geto-dacilor a fost Zalmoxis. Numeroaselor informații de diferite feluri, literare, epigrafice și arheologice, privind istoria geto-dacilor, li se adaugă o știre mai puțin menționată de istoriagrafiei noastre.

Este vorba despre Epistola XXVIII, după numerotarea realizată de cunoscutul clasicist R. Hercher, în lucrarea sa Epistolograpsi Greci, publicată la Paris în 1873. Această epistolă aparține filosofului grec din sec. I e.n. Apollonios din Tyrana, cunoscut și sub numele de Apollonios Sofistul.

Zalmoxis, un om bun

În această epistolă, filosoful grec îl descrie pe Zalmoxis într-un mod extrem de interesant:

Zalmoxis era un om bun și filosof, dat fiind că a fost discipolul lui Pitagora. Și dacă în acea vreme romanul (generic scris dar a se înțelege Imperiul Roman) ar fi fost așa, de bunăvoie (adică s-ar fi purtat bine), iar fi devenit prieten. Dar dacă se consideră că trebuie luptă și suferință, pentru libertate, dobândește faimă de filosof, adică de om liber.

Deși succintă, informația aduce o serie de noi elemente, în cunoașterea concepției, pe care o aveau anticii cu privire la zeul daco-geților. Una dintre cele mai importante idei este că Zalmoxis a fost discipolul lui Pitagora. Acest fapt i-a plăcut filosofului grec Apollonios, pentru că a îmbrățișat cu bucurie filosofia neopitagoriciană.

Se mai afirmă apoi, că Zalmoxis era un om bun dar și filosof. Se pare că aceste două calități au fost apreciate în lumea dacilor. Erau considerate piatră de temelie pentru o viață dreaptă sau justă. Acesta ar fi fost motivul pentru care Zalmoxis a reprezentat întregul popor al dacilor. El le-ar fi implementat în cultură și tradiția ideea de a fi bun și a judeca lucrurile după valoarea lor morală.

De o importanță majoră este și partea a doua a epistolei, pentru că dezvoltă ideea de libertate. Zalmoxis, simbolul lumii geto-dacice, are o orientare politică clară, al cărui concept fundamental este libertatea (eleutheria).

Conceptul libertății în viziunea lui Zalmoxis

Acest concept al libertății are două viziuni. Prima viziune se clădește pe ideea de prietenie și colaborare. Este libertatea care poate fi dobândită pe conceptul filosofic, adică prin vorbă bună. Atunci când conceputul nu poate fi realizat prin această metodă și autoritarismul imperial era impus, exact ca în vremurile în care dacii se luptau cu romanii, libertatea fundamentală trebuie dobândită prin luptă și suferință.

Apelul la Zalmoxis ca un motiv al libertății apare, așadar, ca și o reacție la tendința unor împărați romani, din sec. I e. n.de prigonire al filosofilor. Aceștia au criticat cu fiecare ocazie lipsa de libertate individuală, care se regăsea în rândul oamenilor care trăiau în imperiu.

Despre epistolă

Mai întâi, trebuie precizat faptul că în legătură cu funcția reală a acestor epistole, a fost purtată o îndelungă controversă în literatura de specialitate. Nu s-a putut stabili nici până în ziua de astăzi, dacă scrisorile au fost trimise unei persoane reale sau pur și simplu s-a folosit stilul epistolar, la modă în acele vremuri.

În cazul în care epistola avea o destinație precisă, este imposibil să spunem cărui rege i-a fost trimisă.

Cât privește datarea acestei epistole, singurul indiciu este o aluzie, destul de limpede la un moment dat, în care Imperiul Roman respecta pe deplin libertatea dacilor. Acesta este motivul pentru care Zalmoxis ar fi avut o relație de prietenie și respect cu romanii. Acest moment era în opoziție cu un altul, în care relațiile dintre daci și romani erau foarte încordate.

Cum filosoful grec a activat cu precădere în a doua parte a secolului întâi, un asemenea moment fierbinte l-a constituit conflictul din 85-89 e.n. Acest conflict s-a petrecut între împăratul roman Domițian și regele geto-dac, Decebal. Așadar, epistola a fost scrisă în această perioadă.

În concluzie, se poate afirma că această epistolă, completează semnificațiile atribuite lui Zalmoxis cu aceea de simbol al poporului dac, precum și orientările dacilor din acele vremuri. Aceste orientări erau bazate pe ideea de libertate, care putea fi dobândită prin respect și vorbă bună, după care se trecea la suferință și luptă.

Cultul zalmoxian la daci

În lumea antică, relația cu divinitatea era întreținută de ofrande și sacrificii. Sacrificiul uman era considerat jertfa supremă adusă divinității.

În acest mod se arăta venerația, dar se cerea și iertarea în fața divinității. Decedatul devenea un erou post mortem. Tracii, germanii, mesopotamienii, grecii, romanii, aztecii, celții, au utilizat această practică de sacrificiu uman.

Herodot a descris această practică la geto-daci, care își trimiteau un mesager la divinitate. Mai mult, Herodot povestește despre obiceiul funerar de a fi înjunghiată soția, după moartea soțului, chiar pe mormântul acestuia.

Toți prizonierii de război erau sacrificați în numele divinității. Herodot descrie credința geto-dacilor de a fi bravi în fața morții. Erau convinși că moartea este o trecere în altă lume plină de fericire.

O dată la cinci ani, era jertfit unul dintre ei, prin tragere la sorți. Sacrificiul era pentru Zamolxis, pe care îl rugau să le asculte păsurile și să aibă grijă de ei.

Persoana aleasă pentru sacrificiu era aruncată de la înălțime în săgeți. Dacă persoana nu murea era acuzată de trădare. Operațiunea se repeta, până când persoana aleasă murea.

În ceea ce privește sacrificiul femeilor, rudele de sex feminin ale decedatului se luptau între ele, soție, surori, mamă, concubine, pentru a fi alese să fie sacrificate pe mormântul defunctului. Era o cinste și o onoare pentru a fi desemnate.

Conform tradiției, un bărbat putea să aibă mai multe soții și concubine. Cea desemnată era înjunghiată după care era arsă. Era dovada supremă a dragostei pe care o purta bărbatului și divinității.

La Agighiol, arheologii au descoperit un mormânt tumular, format din două camere. Mormântul aparținea unui prinț get și soției sale, care a fost sacrificată după moartea soțului.

Geto-dacii aveau un adevărat cult pentru cranii. După moartea unei persoane ei păstrau craniile. Ca dovadă în acest sens stau descoperirile de la Brad și Budești, unde au fost descoperite multe cranii.

Mircea Eliade afirmă în lucrarea sa, De la Zamolxis la Ghenghis Han, că cei care erau sacrificați erau inițiați în cultul zamolxian.

Sacrificiul se făcea o dată la cinci ani, pentru că această cifră era magică. Ea simboliza cele patru direcții cosmice și una centrală către divinitate.

Un alt ritual era acela de a jertfi copii și de a pune craniile acestora sub temelia unei case sau a unui templu.

Aceste ritualuri au rămas un mister pentru istorici. Nu se cunoaște care divinitate cerea atât de mult sânge. Sacrificarea se făcea și în timpul verii, dacă recolta era proastă. Aruncau pe holdă sângele pentru a îndupleca divinitatea să dea ploaie.

La fel erau sacrificați și cei care erau bănuiți de magie. Sacrificiul se realiza pe altare de lemn sau de piatră.

La 5 ani câte un mesager

La fiecare cinci ani, geții îi trimiteau zeului Zamolxis un mesager ales prin tragere la sorți și aruncat deasupra unor sulițe. Cel care nu murea era considerat nedemn.

Conform lui Eliade, trăsăturile acestui cult erau de tip misteric. Zamolxis ar fi revelat posibilitatea de a obține nemurirea cu ajutorul unei inițieri care comporta o moarte rituală urmată de o renaștere.

Cultul zamolxian a fost îmbrățișat de aristocrație și preoțime. Zamolxis își datorează notorietatea vechilor greci din cetățile de pe malul Pontului Euxin, care, frapați de asemănarea dintre doctrina lui și cea a lui Pitagora, au creat legenda cu privire la sclavia lui Zamolxe în Samos.

Relatând campania regelui persan Darius împotriva sciților, Herodot pomenește de geți care știu să se facă nemuritori. Ei cred că nu mor și acela care dispare se duce la daimonul Zamolxe, completa Herodot.

Herodot și alți autori antici îl prezintă pe Zamolxis ca pe o personalitate istorică, un preot reformator, un legiuitor ce a fost zeificat. Conform istoricului Mircea Eliade, avem de-a face cu o religie inițiatică, aparținând unei elite restrânse.

Zamolxis trăia într-o singurătate inaccesibilă în vârful Kogaiononului. Legendele spun că Vârful Gugu din Munții Godeanu ar fi fost sălașul lui Zamolxis. Vârful Gugu mai este numit și muntele care dispare pentru că în anumite ore din zi nu poate fi văzut.

Pe Vârful Gugu există un loc numit Cracul Peșterii, unde se spune că Zamolxis s-a retras timp de trei ani. În peșteră se produce un fenomen neobișnuit. Din peșteră se poate studia cerul și ziua, nu doar noaptea, și asta pentru că există un fenomen de reflexie al razelor solare care permite vizualizarea stelelor și ziua.

Zamolxe pe lângă faptul că îi făcea pe geto-daci să se creadă nemuritori, le alunga și teama de dușmani. Lucian Blaga scria că getul nu se ferește să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obțină o nemurire a dubletului său corporal.

Strabon afirma că Zamolxis a deprins multe cunoștințe de la Pitagora și de la egipteni, căci cutreierările sale l-au dus până acolo. O altă istorisire a lui Herodot prezintă dispariția lui Zamolxis. Pusese să i se facă o locuință sub pământ.

Când locuința îi fu gata s-a făcut nevăzut timp de trei ani. În toată această perioadă, dacii l-au jelit ca pe un mort. În al patrulea an a apărut printre daci.

O altă scriere a lui Herodot face referire la faptul că nu știa dacă Zamolxis a fost om sau zeu. Cu privire la etimologia numelui Zamolxis, Mircea Eliade scria că provine din frigianul zalmos care înseamnă lup. De la Strabon aflăm că din porunca lui Zamolxis, dacii se abțineau de la carne, obicei care s-a păstrat până la Burebista.