Spiritele naturii în legendele românești

/
66 vizualizări
10 min. de citit
Spiritele naturii

Spiritele naturii reprezintă o categorie de făpturi divine care au o energie mai joasă decât a îngerilor. Ne referim la zâne, spiriduşi, gnomi, ondine, silfide, spirite ale pădurilor, pământului, apelor, animalelor, pietrelor. Unii oameni au capacitatea naturală de a comunica cu aceste spirite.

Gnomii sau piticii

Un gnom este o creatură mică, cu înălțimea cuprinsă între 15 și 30 centimetri și duce o viața subterană. Se spune că razele soarelui îi transforma în pietre. În mitologia nordică ei sunt înfăţişaţi ca niște pitici bătrâni care trăiesc în adâncul pământului, unde păzesc comori.

Copiii sunt foarte receptivi la aceste spirite. Mulți dintre ei vorbesc despre prietenii lor invizibili.

Legendele spun că minerii erau călăuziţi de gnomi în căutarea filoanelor aurifere. Ei sunt gardienii continuităţii structurilor solide, ai pământului, ai comorilor. Cuvântul gnom a fost inventat de alchimistul Paracelsus. Cele mai vechi menţiuni despre gnomi sunt cunoscute în Egipt și Fenicia.
Gnomii au capacitatea de a primi informații din Univers prin intermediul plantelor care la rândul lor primesc informația de la razele soarelui, pe care o transmit în pământ.

Spiriduşii sunt protectorii caselor și nu trebuie să uităm să așezam o farfurie cu mâncare și o cană cu lapte, undeva în afara casei, în noaptea de Crăciun.

Spiritele naturii

Ondinele domnesc în mediul aerian-umed și în apă. Ele combina componentele aerului și le introduc în plante. Pentru că se simt bine în apă, se mai numesc și spiritele mării.

Silfidele trăiesc în mediul aerian-caloric și sunt extrem de sensibile la curenţii din aer. Arata ca niște ființe mici cu aripi, dar au puterea de a schimba forța curenţilor.

Spiritele naturii în folclorul românesc

Istoricul Nicolae Densusianu (1846-1911) a adunat o mulţime de legende şi credinţe populare, printr-un număr impresionant de chestionare răspândite în toate regiunile locuite de români. Conform acestora, ielele sunt „duhuri cu chip de femeie, umblând noaptea, jucând şi dansând”. Pe locul unde trec „nu mai creşte iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roşie”, ori „se înnegreşte iarba în formă de cerc”. Ielele „vin pe sus cu lăutari” îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânări aprinse” şi „joacă în pomi”. Întâlnind oameni „îi poartă prin aer de rămân neoameni pe viaţă”. Dimitrie Cantemir, în căţea să Descripţio Moldaviae (1716), numea ielele „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai frumoşi”.

În folclorul românesc, mult mai importante decât „Zburătorul”, dar şi mult mai apropiate de fenomenul OZN în sensul clasic, sunt ielele, făpturi feminine supranaturale cu puteri magice şi cu mare putere de seducţie. Peste tot în România, ielele sunt imaginate ca femei tinere, îmbrăcate în alb, despre care se crede că ar apărea mai ales noaptea şi ar face rău, în special bărbaţilor care au intrat în contact cu ele. În diferite zone ale ţării, ielele au denumiri diferite: „şoimane”, „vântoase”, „drăgaice”, „frumoase”, „mândre”, „dânse” etc. Toate aceste denumiri sunt de fapt calificative politicoase, menite să evite pronunţarea numelui „real” (care s-a şi pierdut în timp), de teamă că nu cumva acestea, auzindu-se chemate, să-şi facă apariţia. Chiar şi cuvântul „iele”, înseamnă, la origine, pur şi simplu, „ele”, adică persoane de sex feminin.

Universul este alcătuit structural din trei dimensiuni, fizica, astrala și cauzală. La întrepătrunderea dimensiunilor fizice și astrala se afla planul eteric sau al fantomelor. Cele mai multe categorii de spirite provin din planul eteric.

Unele reprezintă adevărate arhetipuri ale omenirii, cum ar fi, dragonii, minotaurii, centaurii, inorogii, căpcăunii.

Legende românești despre spiritele naturii

Un personaj prezent în mitologia şi literatura timpurie româneasca este „Zburătorul”. El ia de obicei forma unui flăcău care coboară noaptea printre oameni, în casele acestora, chinuie feţele şi femeile tinere. Femeia îl vede pe „zburător” ca fiind real, se trezeşte din somn şi este mereu cuprinsă de emoţii puternice. Credinţele populare prevăd mai multe metode de protecţie împotriva acestui personaj. În mod cert, el este varianta locală a ceea ce în antichitatea romană şi în evul mediu european s-au numit „incubus” şi „succubus”. Dar cele mai vechi menţiuni ale fenomenului stau probabil în menţiunea ca „fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase şi-au luat dintre ele soţii, care pe cine şi-a ales… În zilele acelea erau pe Pământ uriaşi, şi chiar după aceea, când fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor şi acestea le dăruiau fii: aceştia sunt uriaşii din vechime, oamenii cei vestiţi.” (Facerea, 6; 2, 4).

Spiritele naturii

Prima este o veche legenda, transmisă din generaţie în generaţie. Un ţigan care s-a stabilit aici, la marginea satului, era poreclit „Graurul”, fiind un foarte bun lăutar. Tineretul se aduna adesea în casa lui să se distreze ascultându-i muzica. La un moment dat, s-a aflat că el ar şti „Cântecul soimaielor”, iar tinerii l-au rugat să li-l cânte. La început „Graurul” a refuzat, spunând că se teme de răzbunarea ielelor pentru divulgarea melodiei secrete. În cele din urmă însa a cedat. Uşa a fost încuiata, iar ţiganul înconjurat de curioşi. Dar nici n-a atins bine coarda cu arcuşul „ca o forţă nevăzută a deschis uşa brusc, iar pe feciorii care ţineau de uşă i-a aruncat pe jos”. „Graurul” a fost răpit fulgerător şi a fost găsit abia după vreo trei zile; devenise închis, rezervat şi tăcut.

 Al doilea caz s-a petrecut prin anii 1920. Localnicul Onea, pe drum spre un izvor, a fost tăvălit printre brazi şi apoi luat pe sus. Un vecin voinic, venind pe cărarea dinspre sat, l-a văzut şi l-a prins de picioare. Spunea că a fost şi el târât, până a reuşit să-l oprească, dar n-a văzut pe nimeni altcineva în afară de Onea. L-a luat în spate şi l-a dus acasă ca mort. Lumea spunea că „a fost luat de şoimane”. Nici după ce un grup de preoţi i-a făcut maslu nu s-a putut ridica. Şi-a revenit abia după vreo şase luni, dar n-a mai fost ca înainte. În schimb „învăţase” să cânte din fluier. C.B. mai spunea că Onea, atunci deja în vârsta, i-a povestit odată că, în acel incident, a venit spre el un grup dens de scântei, ca un roi de albine, care l-a izbit de pământ şi l-a tăvălit printre brazi. Apoi s-a văzut înconjurat de ochi foarte strălucitori de toate culorile… După aceea, nu-şi mai amintea nimic.

Nu uita să ne urmărești pagina de Facebook pentru alte articole la fel de interesante.

Previous Story

Mănăstirea Curtea de Argeș: Zidirea umbrei, o practică bizară

Next Story

Culoarea albastră în pictură are propriile sale legende