Papa Pius al XII-lea este cunoscut drept „cardinalul în slujba lui Hitler” sau „Sfântul Părinte, care nu a îndrăznit niciodată să se opună nazismului”.

Această imagine a lui Pius al XII-lea a devenit una emblematică, dar este departe de adevăr. Uneori istoria înregistrează și transmite numeroase evenimente eronate.

Șeful Bisericii Catolice era pe deplin conștient de teroarea nazismului. Și știa că totul, absolut orice, ar trebui făcut pentru a-l opri pe comandantul celui de-al treilea Reich.

Când Eugenio Pacelli a fost ales Papă, după un conclav de o zi, pe 2 martie 1939, cea mai mare nemulțumire a sa a fost al treilea Reich. Încă din prima zi naziștii l-au considerat dușmanul principal al socialismului național.

Ei și-au amintit pe toată perioada războiului, discursul Pape, din martie 1937, care s-a desfășurat sub ideea de „Mit brennender Sorge” ( „cu îngrijorare arzătoare”) și care a condamnat nazismul din temelie.

Când întunericul copleșește lumea

Scopul principal al lui  Pius XII , imediat după ce a fost ales pe tronul lui Petru, a fost prevenirea furtunii care urma să măture întreaga Europa. În ciuda intențiilor sale sincere, nu a reușit să convoace o conferință de pace în mai 1939. Hitler i-a ofeit cel mai ”sincer” răspuns, explicându-i trimisului papal că Germania nu intenționează să ducă la război. O minciună! Papa a încercat cu orice preț să rămână neutru.

A făcut tot posibilul pentru a-l descuraja pe Mussolini să-i angajeze pe italieni în război. În același timp, el a implicat Biserica în activități caritabile împotriva victimelor ale războiului.

Toate acestea au fost realizate mai mult sau mai puțin oficial. Planurile Vaticanului, începând cu 1939, erau secrete. Dacă acestea ar fi devenit publice, papalitatea era compromisă.

Conspirație împotriva Fuhrer-ului

De la începutul guvernării NSDAP în Germania, a existat o opoziție împotriva lui Hitler care avea ca scop să-l îndepărteze de la guvernare sau pur și simplu să-l elimine fizic pe lider. 

În armata germană existau și cercuri puternice ale opoziției, susținute de amiralul Wilhelm Canaris, șeful serviciilor de contraspionaj și informațiilor militare și Abwehr, care era cu siguranță ostil față de Hitler.

În momentul în care Germania a declarat război Franței, opozanții lui Hitler au fost obligați să acționeze. Planul loviturii de stat, elaborat de amiralul Canaris, a fost foarte simplu. Două divizii de blindate urmau să blocheze capitala Reichului, în timp ce un grup de șaizeci de agenți din Abwehr ( serviciu de informații și contrainformații al armatei, ce funcționa pe lângă Marele Stat Major german ) urmau să-l „neutralizeze” pe Hitler.

Desigur, neutralizarea trebuia să se bazeze pe lichidarea fizică a șefului, dar s-a decis folosirea unor cuvinte frumoase pentru ca partenerii din străinătate să nu primească vestea eronat. Culmea este că aceste cuvinte au provocat o reacție ciudată aliaților, care se temeau că moartea lui Hitler și haosul intern care avea să apară în Germania vor duce la prăbușirea țării și la distrugerea acesteia. Biserica Catolică părea să fie instituția ideală care să poată trata o chestiune atât de delicată.

Amiralul l-a apreciat foarte mult pe Pius al XII-lea – îl cunoscuse încă din anii 1920, când s-au întâlnit la Berlin. Ideea ce cooperare, însă, se baza și pe un fel de „rețea de spionaj” formată din preoți, care trimiteau rapoartele direct la Vatican.

Conspiratorii au decis să ia legătura cu Pius al XII-lea prin Josef Müller, un catolic și avocat bavarez. Pius al XII-lea ar fi contat şi pe o reţea activă de spionaj care ar fi furat documente de la domiciliul lui Hitler. Müller i-a transmis propunerea opozanților lui Hitler, Papei.

Comportamentul șefului bisericii i-a surprins pe cei mai apropiați colegi ai săi, de obicei nu se grăbea să ia decizii importante, acum a luat-o într-o după-amiază. Pius al XII-lea a decis să sprijine opoziția germană și s-a alăturat conspirației.

O conspirație la Vatican

Pius al XII-lea a tratat participarea la conspirație nu ca un război deschis al Bisericii sau al Vaticanului împotriva nazismului, ci ca un conflict între Papa și Hitler. Nu dorea ca răzbunarea lui Fuhrer să cadă asupra catolicilor germani în cazul unui posibil eșec. În timp ce în Germania conspiratorii și-au accelerat acțiunile, Papa a jucat un joc diplomatic, probând opinia britanicilor.

Între timp, au existat două evenimente care au avut un impact uriaș asupra soartei conspirației. 

  • În primul rând, pe 8 noiembrie, într-o fabrică de bere din Munchen, unde Hitler tocmai ținuse un discurs, a explodat o bombă plantată de comunistul german Georg Elser
  • O zi mai târziu, în Venlo, agenții SS au prins doi spioni, despre care s-a spus că vor să-l omoare pe Hitler

Aceste două evenimente au schimbat puțin situația. Tentaculele serviciilor de securitate germane au început să se întindă foarte mult și lucrurile se complicau. În cele din urmă planul a eșuat, pentru că șeful Statului Major, generalul Franz Halder, care trebuia să- l împuște pe Hitler , avea o conștiință slabă. Scrupulele creștine au mișcat inimile, dar au paralizat mâinile, ceea ce înseamnă că Halder nu a putut să ducă misiunea la sfârșit.

În al doilea rând, amânarea ulterioară a datei asasinatului a condus la faptul că Hitler și-a mărit popularitatea – la 9 aprilie a început invazia Danemarcei și a Norvegiei, ceea ce a adus Germaniei succesele ulterioare. Șansele ca armata să se revolte drastic a scăzut. Britanicii, în ciuda informațiilor din diverse surse, inclusiv din Vatican, au fost din nou surprinși.

O luptă tăcută

Informațiile cu privire la planul german de invazie în vest au fost transmise și aliaților de către trimisii lui Pius al XII-lea. Era vorba despre „Fall Gelb” ( „Varianta galbenă”, numele de cod al campaniei franceze din 1940). Imediat după aceea, Papa a criticat această campanie.

Critica papală a invaziei a dus la furia lui Hitler și a lui Mussolini. Acesta din urmă a numit chiar Vaticanul o „peșteră a spionilor” și a amenințat să o distrugă.

După ce a aflat de „soluția finală pentru evrei”, Pius al XII-lea a încurajat ordinele religioase și demnitarii bisericii să se alăture în ajutorul tăcut pentru evrei . Îi era însă teamă să-i apere deschis și, într-un anumit sens, istoria a fost de acord cu el.

La începutul anului 1943, papa a început din nou să lucreze cu conspiratori care planifică o tentativă de asasinat asupra lui Hitler. Cu toate acestea, două tentative de asasinat asupra lui Hitler au eșuat. În plus, conspiratorii au început să cadă în mâinile Gestapo.

Pe 10 august, Papa a devenit din nou un „prizonier al Vaticanului” – după răsturnarea lui Mussolini, germanii au decis să preia țara fostului aliat.

Pius al XII-lea a fost acuzat de complicitate în complotul împotriva lui il Duce. În septembrie, Hitler i-a ordonat generalului SS Karl Wolf să pregătească planul pentru capturarea Vaticanului și pentru îndepărtarea Papei.

Wolf, conștient de viitorul său sumbru pe care i l-ar fi acordat cărțile de istorie, a pregătit planul dar a întârziat execuția sa. În cele din urmă a informat Vaticanul despre sarcina sa.

După eliberarea capitalei italiene,  Pius al XII-lea a fost numit „salvatorul Romei” și șefului Bisericii Catolice i permis ieșirea din oraș fără să fie atins de naziști.

Pius al XII-lea este numit prieten al naziștilor din cauza politicii sale liniștite de a ajuta evreii. Aceasta este una dintre cele mai mincinoase creații de propagandă apărute în timpul și după război.

Referințe

Mark Riebling – « Biserica spionilor : războiul secret al Papei contra lui Hitler »

Tiberiu M

A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii!