Mitul sirenei, relatări și consemnări impresionante

8 min


86
84 shares, 86 points

Fiinţă antropomorfă jumătate om jumătate peşte, cunoscută în mod general drept sirenă, constituie unul dintre motivele cele mai puternice, în vederea acceptării existenţei sale, deoarece portretele care i s-au făcut, de-a lungul secolelor, de către martori oculari diverşi, sunt foarte asemănătoare între ele.

Sirenele sunt cunoscute în toate culturile lumii. Sunt femei de o rară frumusețe, cu părul format din alge sau de culoare verde. Cântecul lor suav atrage marinarii care plonjează în apă și în final mor.

În principiu, trebuie să discernem între două categorii de portrete: în mitologia greacă şi în cea romană, sirene erau denumite nişte creaturi pe jumătate femei, pe jumătate păsări, care trăiau pe insulele din Marea Mediterană şi îi ademeneau pe marinarii ghinionişti cu cântecele lor, comparabile cu un drog auditiv; pe de altă parte, întreaga perioadă a ultimelor 18-20 de secole propune pentru această denumire pe „fiicele mării”, creaturi pe jumătate femei, pe jumătate peşti (englezii le numesc mermaid, cuvânt format din substantivul francez mer, care înseamnă „mare” şi din termenul neglezesc maid, care are sensul de „fată sau femeie tânără”).

Sirenele mai sunt numite rusalce sau ondine. În pofida frumuseţii lor, sunt considerate făpturi monstruoase care răspândesc groaza printre marinari. De regulă, ele sunt zărite printre stânci abrupte, cântând, dansând și bucurându-se de soare.

Zeul Oannes trăia sub apă

Zeul Oannes trăia sub apă, în timpul nopţii, şi venea pe uscat în timpul zilei, pentru a-şi propovădui învăţămintele. Soţia sa, Damkina, i-a făcut şapte copii, ce aveau cu toţii coada de peşte. Şi mitologia greacă abundă în poveşti cu sirene.

Principala diferenţa între sirenelereale” şi cele care ţin de legenda este ca acestea din urmă au trăsăturile şi comportamentul mai vizibil umane. Se spune că sunt nişte tinere virgine, de o frumuseţe extraordinară, care îi fac să-şi piardă minţile pe bărbaţi. Sirenele sunt capabile să converseze cu făpturile umane. Ele pot chiar să se căsătorească şi să ducă o viaţă normală.

15 iunie 1608 – Spatele şi sânii ei erau asemănători cu cei ai unei femei

Folclorul marinăresc abundă de poveşti care pun în scena sirene cu sânii goi, care încearcă cu disperare să îi atragă pe marinari pe fundul oceanelor. Unul dintre cei mai mari navigatori din istorie, Henri Hudson (în medalion), a descris o apariţie de acest tip, raportată de către doi dintre membrii echipajului sau, Thomas Hilles şi Robert Rayner.

Întâmplarea a avut loc pe 15 iunie 1608, când vasul ce se îndrepta spre Polul Nord se afla în apropiere de Novaia Zemlia, o insulă aflată la nord de Rusia. Iată depoziţia lui Henri Hudson:Spatele şi sânii ei erau asemănători cu cei ai unei femei. Era la fel de înaltă ca şi noi, avea pielea foarte albă şi părul lung, negru. Când s-a scufundat înapoi în apă, i s-a văzut coada, înotând precum cea a unui peşte”.

În toate timpurile,sirenele împăiate” au făcut obiectul multor expoziţii, menite să-i atragă pe curioşi. De aspect hidos, în general, aceste creaturi, mai mult decât bizare, erau chiar vândute prin porturi, sub numele de sirene.

Sirena de la Londra

Deşi oamenii de ştiinţă le-au negat vehement recunoaşterea, n-au oferit nici o explicaţie în schimb. Este şi cazul celebrei făpturi împăiate aflate la Londra, în colecţia orientală Fermer&Rogers. Cu o lungime de 50 de cm, se compune dintr-un cap de copil şi un trup de peşte, dar cu braţe şi torace de maimuţă.

Mult mai bogat, muzeul regal din Scoţia deţine şapte exemplare de acest fel, descoperite în diverse localităţi de pe malul oceanului.

1250 – Sirena capturată și eliberată

Cronicarii norvegieni în textul “Speculum Regale” din anul 1250 conform relatării războinicilor vikingi, fiinţa capturată de ei cu o plasă de pescuit în apropierea fiordului Trondheim semăna mai degrabă cu o creatură semiacvatică cu aspect fizic primitiv şi cu un caracter foarte agresiv. Vikingii au hrănit-o timp de câteva zile cu peşte, până când căpetenia lor, care era convinsă că fiinţă este o divinitate a mării, a propus eliberarea să în apele mării.

4 ianuarie 1493 – Cristofor Columb vede sirene

Cristofor Columb celebrul navigator şi explorator genovez descrie într-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el şi echipajul său au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau în valuri, undeva în apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atât de atrăgătoare precum cele pictate de oameni, cu toate că faţa lor semăna mult cu cea a omului, iar capetele le sunt împodobite cu plete lungi”.

1560 – Alfonso Bosquez a autopsiat 7 sirene

Situaţia devine şi mai interesantă atunci când, în anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai puţin de 7 sirene prinse în plase de pescarii din Ceylon şi predate pe loc autorităţilor. Seria întâlnirilor cu fiinţe umanoide adaptate la viaţă acvatică continua cu peste 143 de relatări pe care sursele istorice le-au reţinut integral.

1830 – Sirena ucisă

Un alt incident demn de reţinut este cel din anul 1830, atunci când o ţărancă din insulele Noile Hebride surprinde o sirenă care se juca la ţărm. Închipuindu-şi că va primi o recompensă pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatură cu un bolovan, izbind-o repetat în zona capului. Cadavrul nefericitei fiinţe este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-şi poate ascunde uimirea şi nici explica ce fel de fiinţă a disecat…

Alte mărturii

În Bretania există cutuma în rândul marinarilor că întâlnirea cu o sirenă, înseamnă că o furtună violentă se va porni. Morganii sunt partenerii masculini ai sirenelor care atrag în apă fetele care se găsesc pe vapor. Este celebră legenda sirenei numită Lorelei, de o frumusețe extraordinară și cu o voce de cristal, care ademenește marinarii care navighează pe fluviul Rin.

Cei care ascultă cântecul lui Lorelei vor sfârși tragic. Vaporul se va scufunda. Cercetătorii și-au pus întrebarea, dacă dincolo de legende, sirenele există cu adevărat? În secolul al XIX-lea un celebru circ din Europa a făcut furori expunând corpul unei sirene. Aceasta avea șase metri.

Există un mamifer marin care se numește dugong și are alura unei sirene. Dugongul înoată vertical, precum omul, torsul fiind în afara apei. În Antichitate, sirena era o femeie pasăre care zbura. Odată cu creștinismul, apar și primele istorii și întâmplări cu sirenele, femei pește.

În anul 1850, marinarii de pe un vas american au văzut în apropiere de insula Sandwich, Hawai, cea mai graţioasa creatura maritimă cu aspect de femeie. În anul 1997, cercetătorii de la Național Oceanic Atmospheric Administration au detectat, în mai multe reprize, un sunet cu frecvenţă joasă, în apropiere de coastele Americii de Sud. În anul 2013, un oceanograf a reușit să filmeze o sirenă la o adâncime de 913 metri.

Posibilitatea existenței unor astfel de creaturi este mare, mai ales că în mările și oceanele lumii exista peste un milion de specii submarine, dintre care sunt cunoscute numai jumătate.

Sirenele apar în culturile vechi ale lumii

Un întreg grup de mamifere acvatice cu numele sirienii din care fac parte lamantinul şi dugongul, iniţial, ar fi fost mamifere terestre ce au fost forţate să-şi părăsească habitatul şi să se adapteze unui mediu nou, cel acvatic. Numele său este foarte diferit, în funcţie de arealul geografic unde ar putea trăi, dar şi de populaţiile locale cu care intră în contact.

Cel mai cunoscut este acela de sirenă, el fiind utilizat încă din perioada antică (cel care a ajutat din plin la impunerea şi la răspândirea sa pe scară largă în bazinul mediteranean a fost, fără îndoială, Homer). Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri.

Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de băştinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok şi Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.

Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor în special în apele mai puţin adânci din preajma ţărmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa să vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.

Mitul sirenelor în timpuri moderne

Apariţii asemănătoare au fost semnalate în apropiere de satele pescăreşti din Azerbaidjan. Despre astfel de creaturi a scris și oceanograful Jacques Mayol care în timpul unor scufundări în Pacific, în apropiere de Peru, a întâlnit astfel de creaturi.

În anul 1970, Mayol a fost primul om care a reușit să se scufunde la adâncimea de o sută de metri fără echipament. El utiliza numai capacitatea să pulmonara, bătăile inimii ajungând la 27 pe minut faţă de 60 cât este normalul. O astfel de capacitate o au numai delfini, focile și balenele.

Dimitri Madinosvki este cercetător rus și considera că rusalcele sunt ființe umanoide care au evoluat în mediul acvatic, paralel cu omul. El susţine că acestea au capacităţi extrasenzoriale care influențează psihicul uman, putând produce chiar moartea.

El își bazează teoria pe faptul că în anul 2008, doi copii care stăteau pe malul lacului Ural au privit minute în şir o astfel de creatură. După acest eveniment, unul dintre copii a avut crize de epilepsie iar celălalt a amuţit.

În muzee din Londra, New York, Osaka sunt expuse schelete ale unor creaturi care au cap de maimuța și corp de peşte. În anul 2003, un articol din ziarul iranian Zindagi a făcut senzație. Mai mulți marinari de pe traulerul Baku susţineau prezenta oamenilor amfibie în Marea Caspică.

Într-un documentar care poartă amprenta National Geographic („Mermaids: The Body Found”), se confirmă ipoteza existenţei unor creaturi ciudate în oceane şi mari. Aceste creaturi, fie că sunt numite sirene sau mai plastic ” maimuţele apelor” sunt considerate de oamenii de ştiinţă un pas în evoluţia omului pe Pământ.

Unde au dispărut sirenele?

Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa să aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atu în plus în perceperea şi acceptarea să ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.

Oficial, oamenii de știință neagă existența sirenelor. Ele nu au existat și nu există, iar alte informații care să confirme aceste cuvinte nu primim. De ce? Pentru că este imposibil să contești un lucru care nu există. Cu toate acestea, mărturiile din trecut ridică numeroase semne de întrebare cu privire la ființele misterioase din oceane. Oare toți oamenii care au văzut sirene în trecut erau nebuni sau imaginația le-a jucat feste?


Like it? Share with your friends!

86
84 shares, 86 points

What's Your Reaction?

Frumos Frumos
0
Frumos
Like Like
0
Like
Ador Ador
0
Ador
A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii!