Mihai Eminescu a fost una dintre cele mai proeminente voci din spațiul cultural românesc. Poet, jurnalist și prozator este considerat de cititorii români și de critica literară postumă cea mai importantă personalitate poetică a țării noastre.

Petre Țuțea îl numea pe Eminescu, Românul absolut. Moartea marelui poet rămâne un mister. Se spune că au fost folosite metode oculte pentru eliminarea sa.

Eminescu a fost primul ziarist român deținut politic. La vârsta de 33 de ani a fost arestat și încarcerat abuziv, a fost internat într-un spital psihiatric, care în vremea comunismului avea să devină ceva obișnuit.

Când s-a născut?

Atunci când vine vorba despre data de naștere a lui Mihai Eminescu, lucrurile sunt puțin controversate. Există mai multe date, motiv pentru care, de-a lungul timpului s-au creat confuzii.

În tinerețe, Eminescu și-a notat în arhivele Junimii data de naște ca fiind 20 decembrie 1849. În arhivele gimnaziului de la Cernăuți a fost notată ziua de 14 decembrie 1849. Ani buni mai târziu, Titu Maiorescu, scris în „Eminescu şi poeziile lui” că poetul este născut pe 15 ianuarie 1850. Maiorescu s-a inspirat din cercetările lui N. D. Giurescu, care a studiat arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani. Mai mult de atât, sora sa mai mare, Aglae Drogli, a confirmat că poetul s-a născut pe 15 ianuarie 1850.

Copilăria lui Eminescu

Așadar, Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850. A fost al șaptelea din cei unsprezece copii ai lui Gheorge Eminovici și ai Ralucăi Eminovici. Tatăl său se trăgea dintr-o familie de țărani din Nordul Moldovei și avea meseria de căminar. Căminar era denumirea purtată de un dregător care se ocupa de strângerea dărilor asupra cârciumilor. Raluca Eminovici, născută Jurasci, era fiica unui stolnic din Joldeşti.

Copilăria și-o petrece la Ipotești, unde are contactul cu natura și libertatea. Aceste motive se vor regăsi mai târziu în poeziile sale (,,Fiind băiet…” sau ,,O, rămâi”). Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu.

  • 1858- Mihai Eminescu de înscrie în clasa a treia primară la Naţional Hauptschule în Cernăuţi, după ce făcuse primene clase acasă, în satul Ipoteşti.
  • 1859-Termina clasa a IV-a primară, clasificat al 5-lea dintre 82 elevi.
  • 1861-1860- Urmează clasa a II-a de gimnaziu pe care o repetă în 1862-1863, intreruptand-o în aprilie 1863.
  • 1864-I se refuză o cerere de bursă la gimnaziu la 21 martie.

Studiile și manifestările literare

Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu.

În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, ,,Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , in care apare şi poezia ,,La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminoviciu. La 25 februarie/9 martie pe stil nou debutează în revista ,,Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia ,,De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în ,,Familia” încă 5 poezii. Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-GiurgiuBucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.

Continuă să publice în ,,Familie”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,,Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la ,,Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul ,,Albina” din Pesta. Apar primele semne ala bolii lui.

Între 1872 şi 1874 este student ordinar la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877 . E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor , revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul ,, Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în ,, Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea.

Situaţia lui materială este nesigură, are necazuri în familie și este îndrăgostit de Veronica Micle. În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactorşef la ziarul ,, Timpul “. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme ( Scrisorile, Luceafărul etc.).

Jurnalist politic de geniu

Putina lume ştie că Mihai Eminescu a fost şi un jurnalist politic de geniu, latură care a fost ignorată în timpul comuniştilor. Abia după decembrie 1989, prin grija unor oameni de excepţie, opera sa politică a fost reeditată. Eminescu a desfăşurat o mare parte a activităţii sale de jurnalist la ziarul Timpul, între decembrie 1877 – iunie 1883.

Analizată în ansamblu, opera sa politică dezvăluie un aspect foarte important al personalităţii sale, ascuns atâta vreme de masoni (comunişti sau de alte orientări).

Tot mai mulți cercetători și-au pus întrebarea ce legătură a fost între Eminescu și masoni? Cei dintre dumneavoastră care ajungeți în cimitirul Bellu, la mormântul marelui poet, o să observați existența a două torțe.

Torțele simbolizează lumina la masoni. În Ediția Pinceps realizată de Titu Maiorescu, pe copertă apar mai multe simboluri masonice. Volumul a fost publicat fără consimțământul lui Eminescu. Pentru a intra în posesia lui, Eminescu a spart geamul unei librării și a călcat în picioare volumul de poezii, nemulțumit de forma în care a fost publicat.

Mihai Eminescu internat la ospiciu

Pe 28 iunie 1883, la doar două luni după ce poezia Luceafărul fusese publicată, Eminescu este internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de manie acută.

Din acel moment avea să înceapă calvarul poetului. Primele zvonuri arătau că poetul este bolnav de sifilis. Medicii încep să-i administreze un tratament șoc pe bază de mercur.

Eminescu, batjocorit de medici

Timp de șase ani, până la moarte, poetul devine o marionetă a medicilor, iar cu toate că se cunoștea toxicitatea mercurului, tratamentul continuă. În toată această perioadă, Eminescu era batjocorit de presă și de confrații săi.

A fost bătut cu frânghia udă, i s-au făcut băi reci în plină iarnă, perioadă în care a scris celebra poezie, De ce nu-mi vii. Cum ar fi putut o persoană bolnavă să scrie o asemenea capodoperă?

Tratamentul cu mercur avea să-i aducă stări de halucinație, de delir, tremurături și dureri în tot corpul.

În 3 februarie 1998, Eminescu este internat la spitalul Mărcuța, după care este transportat la sanatoriul Caritas. Raportul medical elaborat în 20 martie 1899, de medicul Alexandru Șuțu prevedea că poetul suferă de alienație mintală sub formă de demență, stare care reclamă internarea într-un ospiciu.

  • 1879- La 6 august îi scrie Veronicăi mângâind-o pentru moartea soţului ei. Veronica îl vizitează la Bucureşti.
  • 1880- Devine redactor şef la „Timpul”. Trădat de Veronica cu Caragiale, se împacă după o scurtă ceartă.
  • 1881- Publică între 1 februarie şi 1 septembrie cele patru Scrisori în convorbiri, reţinând pe a cincea, Dalila.
  • 1882-Sfarseste ultima formă a marelui poem Luceafărul , început în 1880. „Nu voi iubi niciodată o altă femeie”, scrie Veronicăi la 28 februarie. Veronica îl vizitează în mai. Absorbit de muncă la ziar.
  • 1883- În Bucureşti, în vremea căldurilor insuportabile ale verii, are primul şoc nervos.

Ultimul articol

Se poate pune întrebarea dacă, în împrejurările actuale şi cu grupările existente ale partidelor politice din ţară, va fi sau nu cu putinţă ca guvernul să izbutească pe deplin în realizarea programului său de reforme, dînd ţărei toate îmbunătăţirile pe care timpul şi situaţiunea poporului o reclamă. E adevărat că, în anul în care a espirat, ţara a trecut prin o criză politică a cărei însemnătate şi ale cărei rezultate probabile nu se pot apreția de pe acum şi imediat, dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că acea criză stă într-o strînsă legătură cu soarta politică şi socială a ţării, şi din ea trebuie să răsară soluţiunile normale ale problemelor politice pe cari reforma ni le impune… continuarea se poate citi aici!

România liberă,13 ianuarie 1889 (reprodus în La liberté roumaine, III, nr. 10, 14/26 ianuarie 1889).

Moartea lui Eminescu

În fatidica zi de 17 iunie (1889), Mihai Eminescu, unul dintre cei mai iluminați poeți români, părăsea această lume pentru totdeauna. De la înmormântarea lui Eminescu nu există imagini, ci doar o schiță, realizată de faimosul grafician Constantin Jiquidi. Cu ajutorul acestei schițe putem să ne dăm seama că poetul a fost înmormântat într-o zi ploioasă de vară și foarte multă lume a participat la acest eveniment.

Coroane de flori și doamna în negru

Coșciugul lui Eminescu a fost depus la Sf. Gheorghe cel Nou din Bucureşti și la înmormântarea sa au participat prea puținii săi prieteni, numeroși studenți ai Școlii Normale de Institutori din București și foarte mulți curioși.

Presa vremii nu a putut să nu o remarce pe doamna în negru, care nu era nimeni alta decât veșnica sa iubită Veronica Micle. Aceasta a depus pe pieptul său un buchet mare de flori și probabil că și-a luat rămas bun în gând de la cel pe care l-a iubit atât de mult.

De partea cealaltă, prietenii, nu foarte mulți la număr, au făcut un efort și au pus mână de la mână pentru a strânge bani pentru o coroană. De asemenea, Academia Română a trimis câteva coroane de flori, dar și câțiva ziariști de la ziarele vremii. Cărțile de istorie ne spun că au fost 7 coroane imense de flori și o sumedenie de oameni triști, care doreau cu orice preț să-și ia la revedere de la poetul român.

O înmormântare aparte

Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog.

Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul dintre adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea „Amintirea lui Mihai Eminescu”, scrie că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei „Mai am un singur dor”, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri.

Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul” : „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Pe ultimul drum, Eminescu a fost transportat într-un dric, care a fost tras de doi cai.

La Universitate s-a făcut o primă oprire, pentru ca profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian să rostească o scurtă cuvântare despre activitatea publicistică a lui Eminescu. Apoi, cortegiul și-a continuat drumul spre groapa adâncă din cimitirul Belu, unde Eminescu a fost îngropat.

Veronica și suferința sa

Suferința din dragoste este cea mai cumplită suferință, sau cel puțin așa a fost în cazul Veronicăi Micle. Imediat după ce Eminescu a fost înmormântat, Veronica s-a retras la mănăstirea Văratec pentru a-și contempla durerea. Aici a fost locul unde și-a premeditat sinuciderea.

 „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.”, scria Veronica.

La două zile după ce a scris aceste versuri, adică în ziua de 3 august 1889, Veronica primea sticla de arsenic pe care i-o solicitase prietenei sale, Smaranda Gârbea. Pe 4 august, adică la fix 50 de zile de la moartea iubitului ei, Veronica a ales să părăsească această viață. A băut sticla cu arsenic și au urmat 20 de ore de agonie. În cele din urmă, niciun medic nu a putut s-o salveze și Veronica a plecat să-și găsească iubitul în ceruri.

Întrebări fără răspuns

În anul morții marelui poet, la 31 decembrie, moare și Ion Creangă bunul său confident și prieten. În perioada ultimilor șase ani de viață, perioadă în care Eminescu a fost considerat bolnav cu nervii, Ion Creangă a fost considerat ca fiind bolnav de epilepsie. Coincidență sau nu, ambii au fost declarați bolnavi și au devenit inderogabili sistemului, înainte să moară.

După moartea lui Eminescu, Veronica era obsedată de o întâmplare care se produsese la PoianaȚigăncii. Chipul lui Eminescu apăruse din adâncul apelor unui pârâu.

Maica Epraxia Diaconescu care a murit în anul 1967, la vârsta de 107 ani, a declarat, Veronica era frumoasă, cu părul bălai și răvășit, ochi mari și albaștri ca cerul senin, cânta ca un înger.

În 15 iunie 1889, Veronica Micle vine la București la înmormântarea poetului. Depune un buche simplu de flori de nu mă uita. A fost privită cu ostilitate, fiind considerată aducătoare de nenorociri și principala vinovată a morții poetului.

Legătura cu masoneria?

Tot mai mulți cercetători și-au pus întrebarea ce legătură a fost între Eminescu și masoni? Cei dintre dumneavoastră care ajungeți în cimitirul Bellu, la mormântul marelui poet, o să observați existența a două torțe. Torțele simbolizează lumina la masoni. De partea cealaltă, Mihai Eminescu, în ultima sa perioadă a vieții a adus numeroase critici masoneriei. Iată textele:

“Numai o sectă fără de patrie şi fără de simţ istoric, numai cetăţenii liberi, egali şi înfrăţiţi ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmaşii fanarioţilor, C.A. Rosetti şi alţii a putut da mână de ajutor unui element străin, a cărui tendinţă este nimicirea noastră naţională”.

“Pentru a realiza acest gheşeft, roşii vor fi în stare să facă compromis cu ori şi cine de orice nuanţă politică ar fi.”

“…s’au prăsit secta roşie, care nu dă’ndărăt nici înaintea crimei, secta căreia ignoranţa şi smintirea sunt titluri de recomandaţie, trădarea de Domn un merit răsplătit cu recompense naţionale; revolta şi răsturnarea un brevet, un privilegiu pentru a deveni om mare. …că aceşti oameni sunt ei înşişi promotorii tuturor tendenţelor de distrugere şi anarhie.”

Asasinat pentru că devenise incomod?

Tot mai mulți specialiști susțin teoria conform căreia Eminescu a fost asasinat pentru că devenise incomod prin articolele pe care le publica.

Eminescu critica guvernul, pe rege pentru apropierea sa cu Austro-Ungaria și Germania. În articolele sale, instiga la revoltă și la abdicarea regelui. Mai mult, el milita pentru unirea Basarabiei cu România. În permanență era supravegheat de serviciile secrete austro-ungare.

În 28 iunie 1883, ziua în care a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, Petru Carp îi scria lui Titu Maiorescu, m-ai potoliți-l, pe Eminescu. Soția lui Ion Slavici s-a alăturat acestui demers, scriindu-i lui Maiorescu, Eminescu a înnebunit.

Tiberiu M

A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii!