Era în vara anului 1917. Măriuca Zaharia, o fetiţă în vârsta de vreo 12 ani, locuia într-unul din satele de pe malul Şiretului, nu prea‘departe de gară şi târgul Mărăşeşti. Împreună cu mama ei — căci tatăl‘său era şi el la război — nu părăsiseră satul, aflat acum chiar în apropierea – frontului, care se găsea în preajma Siretului, deşi cei mai mulţi din consătenii lor plecaseră care Încotro, căci, în adevăr, nu se putea locui atât de aproape de locul luptelor.

Măriuca avea chiar curajul să-şi ducă zilnic văcuţa la păscut. Prin apropiere se afla o subunitate românească de tunuri, o baterie de artilerie. Tunarii acestei baterii, deşi o dojeneau că stă pe aci, pe unde ajungeau şi explodau ghiulele tunurilor duşmane, o îndrăgeau.

Şi nu o dată, când bombardamentele de artilerie erau în toi, după ce îşi ducea vaca în vreun adăpost ştiut numai de ea, venea să ajute pe prietenii săi; tunarii, aducându-le muniţia lângă tunuri, de la micul depozit al bateriei, aflat într-un bordei mai îndepărtat.

Această muncă, făcută aproape zilnic de Măriuca, constituie ea însăşi o faptă de eroism. Azi aşa, mâine aşa veni şi ziua de 6 august, zi plină de glorie, dar şi de sânge. După luptele dinaintea acestei zile, lupte fără rezultate pentru vrăjmaşi, care socotiseră bătălia câştigată înainte de a fi Început, comandantul lor — feldmareşalul Makensen, un ofiţer cu mult renume 1n armata germană — hotărî să termine odată cu armata română şi cu Moldova rămasă neocupată.

De aceea el atacară în sectorul pădurea Răzoare şi Viile Negroponte, cu trei divizii, în speranţa că, în sfârşit, vor rupe frontul nostru. Atacul german şi contraatacul vitezelor trupe ale diviziei româneşti au făcut să se dezlănţuie aci o adevărată bătălie de artilerie.

Germanii aveau de trei ori mai multe tunuri decât ai noştri, care trăgeau îndrăcit, de se înroşiseră ţevile tunurilor. Măriuca, în acest timp, îşi vedea mai vârtos de treaba ei, cărând cu braţele câte un proiectil — două, fără să crâcnească şi fără să o fi rugat cineva, ba dimpotrivă; şi iată ce văzu în drumul ei de dute-vino; de la bordeiul cu muniţii la tunuri şi înapoi: Într-un copac se află un sergent tunar, cu sarcina de „observator”, pentru reglarea tirului tunurilor noastre spre locul In care se găsea vrăjmaşul.

Acesta atacă cu vigoare, pentru că primise vestea că, în acea clipă avea în faţă foarte puţină infanterie românească pentru apărarea .tunurilor, care se aflau înapoia unei cute de deal, cunoscută sub numele de cota 100. Clipă era grea de tot; în adevăr, printr-o încercare şi mai viguroasă, duşmanul putea pune mâna pe tunurile noastre de aci. Tocmai în asemenea clipă grea, telefonistul bateriei cade lovit de moarte, de o schijă de obuz. Sergentul observator, aflat sus, în copac, la locul de observaţie, strigă telefonistului, aflat jos, lângă tulpina copacului, datele necesare pentru continuarea tragerii, dar nu mai primeşte nici un răspuns.

Măriuca

— Ce faci, Marine? N-auzi ce-ţi spun eu? De ce taci? Telefonează la baterie ce ţi-am, comunicat. Duşmanul a început să înainteze dinspre pădurice!

De jos — nimic! Măriuca privea Îngrozită şi nu-i venea să creadă ce vede. Telefonistul care, uneori, seara, în timp de linişte fi vorbea de casă sa, de copiii săi, de satul său, acum zăcea mort. În acest timp, sergentul-observator, lămurindu-se asupra soartei telefonistului lui de jos, coborî şi luă locul acestuia, pentru a comunica bateriei cele văzute. Făcu deci, de jos, aceste comunicări privitoare la mişcările vrăjmaşului dar, mai apoi, nu mai putu comunica alte ştiri, deoarece de aci, de la tulpina copacului, nu mai avea vedere ca de sus, din copac.

Măriuca parcă se trezi deodată din groază să şi zise sergentului, pe care-l văzu stând descumpănit:

— Mă urc eu în copac să-ţi spun matale ceea ce văd de acolo, că mata, de aci, nu poţi vedea nimic! Sergentul nu se învoi, şi-i răspunse

— Fugi mai bine şi te ascunde, te omoară nemţil acolo, sus! Nu te urca! Nu te urca! Dar nu apucă să-şi termine vorba că Măriuca se şi urcase sus, ca o veveriţă, tocmai în vârful copacului şi îndată începu să comunice jos, sergentului de la telefon, ceea ce vedea.

Comunicările ei nu erau ca cele ale unel copile de vârsta ei, pusă pentru prima oară într-o asemenea împrejurare; nu o dată mai făcuse ea, pe timp de oarecare linişte, treaba asta sus în copac, aşa, ,mal mult în joacă, pentru că-i făcea plăcere şi poate gândindu-se că în felul acesta ar putea fi folositoare prietenilor săi, tunarii. Măriuca era o fetiţă inteligentă şi „prinsese” destul de bine ceea ce trebuia să facă, astfel că cu toate „sudălmile” de Ia început ale sergentului ea fi spunea ceea ce vedea, iar el începu repete aceste comunicări ale ei, comandantului bateriei, — trecute prin sită priceperii sale de tunar destoinic, cu multă practică şi multă înţelegere.

Duşmanul vine dinspre colţul pădurii şi se îndreaptă spre înălţimea pe care o numiţi dumneavoastră 100! Sergentul repetă la telefon aceste cuvinte, traducându-le însă, mai pe „tehnica tragerii”.

— Acum s-a oprit, parcă în faţa ghiulelelor trase de bateria noastră; acuma a luat-o înspre porumbişte, unde, văleu, văcuţa mea! Ce mă fac! Dar Măriuca rămase totuşi mai departe acolo sus, la „datorie”, cum so-cotea ea.

Sergentul repetă la telefon şi această comunicare despre duşman, po menind însă de „înălţător” şi „unghi de tragere”. Şi aşa, o vreme, focul bateriei este condus de această ţărăncuţă care nu împlinise, poate, 12 ani şi nu auzise de calcule matematice artileristice.

Iată însă că o subunitate de infanterie de a noastră vine în formaţie corespunzătoare şi în „pas alergător”, şi ocupă poziţia în faţa bateriei, la o distanţă potrivită, pentru a face siguranţa apropiată a acesteia. Bineînţeles că vestea e comunicată de către Măriuca, de sus, de unde vedea bine ceea ce se întâmpla peste dealuri cu „cota 100″. Tunarii noştri fură cum nu se poate mai bucuroşi de cele comunicate, iar tragerea bateriei continuă cu bune rezultate.

Măriuca

Dar tunurile duşmane ai căror observaţori, mai ales cei din avioane, descoperiseră, fără îndoială, locul bateriei noastre şi desigur şi pe acela al observatorului ei, începură o tragere intensă asupra acestora. Traseră mult şi, din nenorocire, destul de precis. Artileria noastră le răspunse cum se cuvine, pe întregul front; la bateria noastră lucrul mergea bine de tot, în bună parte datorită datelor trimise telefonic de la Măriuca. Şi parcă pe neaşteptate o ploaie de schije căzu asupra copacului în care se afla Măriuca.

Sergentul de jos, rănit şi el, strigă: Măriuca! Măriuca! Unde eşti? Nu-i răspunse nimeni. Uitându-se în jur, sergentul văzu, nu departe de el, trupul fetiţei, fără suflare, sfârtecat de o schijă. Atunci când liniştea nopţii se întinse şî asupra acestor locuri, tunarii bateriei, cu lacrimi de durere, găsiră un adăpost ferit pentru aceea care fusese prietena şi ajutorul lor. Mai târziu, când s-a construit mausoleul de la Mărăşeşti, alături de sicriele miilor de eroi de pe aceste locuri, lângă acele ale căpitanului Grigore Ignat, al locotenent-colonelului Artur Vârtejanu, căzuţi tot în neuitata zi de 6 august 1917, precum şi lângă acelea ale tuturor celorlalţi eroi, fu aşezat şf sicriaşul cu osemintele Măriucăi Zaharia. Săpate în marmoră se pot citi următoarele cuvinte: „Eroina .Maria Ion Zaharia. Etate 12 ani. Moare la 6 august 1917″.

Text Emilian Ionescu – Pe drumul amintirilor


Like it? Share with your friends!

0