Marile tragedii pe care le-au trăit românii în regimul comunist

regimul comunist

Chiar dacă în prezent există numeroși nostalgici ai comunismului, acest regim a însemnat teroare și opresiune pentru cei mai mulți dintre români. Realizările mărețe aveau un preț. În general, viață oamenilor. De cele mai multe ori, aceste orori erau ascunse sub preș și mass media nu avea voie să scrie despre ele. De ce? Pentru că regimul comunist trebuia să fie doar lapte și miere. Bineînțeles că totul a fost o minciună frumos împachetată.

Vă prezentăm câteva din marile tragedii pe care le-au trăit românii și pe care regimul comunist a încercat să le mușamalizeze.

Tragedia de la Certej

regimul comunist

În 30 octombrie 1971, la Certej, Hunedoara, avea să se întâmple cel mai mare dezastru minier din România. Comuniștii au încercat să țină ascunsă această dramă. Jurnaliștii nu au scris nimic cu privire la această tragedie, iar localnicilor li s-a interzis să vorbească.

În 30 octombrie la orele 5, barajul iazului s-a rupt și 300000 de metri cubi de steril toxic au inundat un cartier muncitoresc din Certej. Nămolul și zgura au acoperit și distrus 6 blocuri, 20 de gospodării și un bloc de nefamiliști.

regimul comunist

Într-un sfert de oră, zeci de kilometri pătrați au fost acoperiți cu un strat care depășea un metru. Bilanțul a fost dezastruos. Au murit 89 de persoane și 76 au fost rănite. Au fost aduși militari care în prima zi au recuperat 21 de cadavre care au fost cu greu identificate din cauza rănilor provocate de avalanșa de steril. Cele mai multe victime au fost tineri care lucrau la exploatările miniere.

În timp ce soldații recuperau alte cadavre, Certejul a fost izolat de trupele de miliție și securitate. Pagubele materiale au fost evaluate la peste 8 milioane de lei. Ancheta a durat doi ani și nu a fost identificat niciun vinovat.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect sovietic

A fost un mega-proiect la care au lucrat zeci de mii de români. Lucrările la canalul fluvial Cernavodă-Capul Midia au început în anul 1949, sub supravegherea sovieticilor. Forța de muncă era formată din deținuți politici. După cinci ani, proiectul s-a dovedit a fi un mare eșec.

regimul comunist

În anul 1953, proiectul a fost abandonat, iar deținuții au fost strămutați la minele de uraniu din Transilvania.

CIA a monitorizat situația acestui proiect, în arhivele sale fiind descoperite mai multe documente despre situația deținuților politici care participau la lucrări. În rapoartele CIA se specifică faptul că la canal au lucrat între 15000 și 20000 de muncitori și deținuți politici care aveau vârste între 15 și 60 de ani. Oamenii munceau 12 ore pe zi. Condițiile erau mizere. Mii de oameni și-au pierdut viața.

Canalul trebuia să permită navelor sovietice de 15000 de tone accesul în inima Balcanilor. El trebuia să aibă o lungime de 65 km și o lățime de 80 de metri. Adâncimea maximă trebuia să fie de 300 de metri.

regimul comunist

Planurile tehnice ale acestui proiect au fost realizate de către inginerul Iarca Oprișan care a fost arestat pentru întârzierea lucrărilor. În acea perioadă, Dobrogea era plină cu lagăre. La Cernavodă era un lagăr pentru 400 de femei. La Medgidia, un alt lagăr avea 1000 de deținuți. La Poarta Albă, Cap Midia și Valea Neagră erau alte lagăre.

În aceeași perioadă, la Cap Midia s-a încercat construcția unei baze pentru submarine. Un proiect care nu s-a finalizat.

Doar 20 de kilometri au fost finalizați, după care s-a dat ordinul de încetare a lucrărilor.

Închisorile de exterminare

Penitenciarele de înaltă securitate comuniste din România erau amplasate, de regulă, în proximitatea graniței cu URSS-ul. În caz de forță majoră, deținuții putea fi evacuați în URSS.

regimul comunist

Sunt renumite închisorile de la Galați, Râmnicu Sărat, Botoșani, Sighet. Azile psihiatrice politice se găseau la Voila, Sapoca, Poiana Mare, Jebel, Onești.

În aceste azile erau internați cei care nu puteau fi exterminați sau reeducați. În perioada comunistă, România a avut peste 230 de închisori. Bărăganul era considerat Siberia rusească. Canalul Dunăre-Marea Neagră, Delta Dunării, făceau parte dintre cele mai grele pușcării din România.

În timpul comunismului, în România existau 100 de centre ale Securității. În anii 90, s-au centralizat dosarele celor care au fost informatori ai Securității și s-a ajuns la un număr foarte mare. Este vorba despre două milioane de dosare de informatori, români, care au colaborat cu Securitatea.

După 23 august 1944, semnarea armistițiului, rușii au deportat în Siberia, Ucraina și Karaganda peste 165000 de soldați, mulți dintre ei fiind dați dispăruți.

Persoanele care erau acuzate că au idei profasciste erau închise la Tg Jiu, Slobozia și Caracal. În anul 1945, 75000 de sași și șvabi sunt deportați din România, în Donbas, URSS, în scopul reconstrucției URSS.

În anul 1947, membrii marcanți ai Partidului Țărănesc, Iuliu Maniu, Ion Mihalache sunt arestați pe micul aeroport din sud-estul Bucureștiului, numit Tămădău. Ei sunt condamnați la închisoare pe viață și vor muri în închisoare.

În 30 august 1948, a fost creată Securitatea, unde, la început, lucrau 7000 de persoane. Începând cu anul 1948, arestările s-au făcut și în rândul înalților prelați din România, care erau considerați spioni ai Vaticanului, dar și în rândul preoților ortodocși.

regimul comunist

Din documentele care se află la Arhivele Naționale reiese faptul că, în România au făcut pușcărie politică peste 550000 de persoane. Se crede că numărul acestora este mai mare.

Din documentele Securității reiese faptul că peste 2499 de preoți ortodocși au făcut pușcărie politică, mulți dintre ei murind în închisori. Sunt cunoscuți sub numele de sfinții închisorilor și dintre aceștia vă amintesc pe Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Bartolomeu Valeriu Anania, preotul Calciu, Steinhardt, botezat în închisoare și călugărit în anul 1980, Ilie Lăcătușu, ale cărei moaște au fost descoperite întregi și frumos mirositoare

Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania descrie un episod pe care l-a trăit în închisoarea de la Aiud.

În anul 1959, mi s-a dat voie să-mi văd dosarul și am descoperit că o serie de prieteni deveniseră acuzatorii mei. Am avut o cădere psihică. Am simțit că intru în iadul pe care Dostoievski îl definea ca neputința de a mai iubi. Atunci, am avut o reacție subomenească. Am simțit că-i urăsc pe oameni, că nu-i mai pot iubi. Am luat decizia, pentru a nu mai vedea oameni, de a mă orbi. Aveam la mine un pieptăn de plastic. I-am rup dinții din plastic și din coadă am făcut o andrea.

Sinuciderea nu mi-a trecut prin minte. Voiam să am tăria ca, după ce-mi înțep un ochi, să pot să fac la fel și cu celălalt. Era caraghios să rămân doar chior. Așteptând acest moment, am ațipit. Și am avut un vis în care se făcea că sunt în picioare pe o plută, pe Bistrița. Lângă mine a apărut sora mea și mergeam așa ca două statui, în sus pe Bistrița. Când pluta s-a apropiat de mal, ea a coborât și mi-a spus, ai grijă să nu devii povoara nimănui. M-am trezit, am luat andreaua și m-am culcat la loc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top