Istoria Banatului

Istoria Banatului

În antichitate, Banatul întreg, cuprins înte Dunăre , Mureş, Tisa şi munţi, făcea part e din provincia romană Dacia. Această parte a Daciei, cu Oltenia şi parte a sud vestică a Ardealului, erau ţinuturile cele mai des colonizate şi mai intensiv romanizat e sub dominaţie a romană.

Prin Banat treceau trei căi roman e principale:

  • una pleca dela gura Cernei (colonia Zertiensium sau Tsierna) spre miazănoapte,
  • alta dela gura Carasului (în faţa lui Viminacium, lângă Kostolatz), tăind râul Bârsava (la staţiune a Bersovia, lângă Jidovin), ambele unindu-se la Tibiscum (pe râul Tibiscus — Timiş, lângă Caransebeş), de unde ele se continuau prin o singur ă linie în interiorul provinciei;
  • a treia cale duce a dela Tisa (Pathissus sau Tisia.) dea-lungul Mureşului (Marisius), unindu-se cu celelalte linii la Apulum (Alba-Iulia), centrul căilor romane din Dacia.

Dea lungul acestor căi sunt constatate numeroase colonii, municipii, staţiuni şi
aşezări romane, ale căror resturi arheologice, cu inscripţii şi alte mărturii, arătă o stare din cele mai înfloritoare a vieţii şi civilizației roman e în această parte.

Astfel elementul roman a prins aci rădăcini puternice, aşa încăt a putut să supravieţuească furtunilor năvălirilor barbare.

Primele mărturii

istoria romanilor 1

Cele dintâi mărturii istorice asupra Banatului, după perioada năvălirilor, ne dau cronicile şi documentele ungureşti. Acestea arătă pe Români ca cea mă i veche populaţie a țării. Cea dintâi cronică a Ungariei (din secol. XII) ca şi cele următoare (din secol. XIII XV) primii oameni din Banat au fost „coloniști şi păstori ai Romanilor ” (Romanorum coloni et pastores), rămaşi în ţară.

Deci tradiţi a istorică cunoscută pe atunci în Ungaria îi consideră ca populaţia cea mai
veche şi urmaşi ai Romanilor. Aceast ă tradiţie, general admisă în istorie până în secolul al XVlII-lea (când s-a scornit teoria emigrației Românilor de peste Dunăre , ca popor format în peninsulă Balcanică), privea şi pe Românii din Banat. Chiar împăratul Iosif II, în instrucțiunile date pentru guvernare a Banatului, zicea că:

„Valahii sunt cei mă i vechi locuitori ai provinciei”.

Aceasta era până atunci credinţa tuturor, de la cele dintâi mărturii istorice asupra Românilor.

Românii din Banat, cea mai veche populație

După cel mai vechi cronicar al Ungariei (notarul regelui Bela), Ungurii au găsit în Banat un ducat mai vechi, despre a cărui populaţie el nu ne dă altă infonnaţii decât că oastea
ducelui (numit Glad), în luptă era compusă din „Bulgari şi Vlahi”.

Acest ducat, fiiind supus de Unguri, a continuat să existe, în dependența de Ungaria, până la domni a regelui Ştefan cel Sfânt, care l-a desființat (după a. 1000).

Ultimul său duce naţional Ahtum (descendent al lui Glad), credincios bisericii răsăritene, a căzut în luptă cu Ungurii, împotrivindu-se regelui catolic şi acţiunii lui pentru propagare a catolicismului şi pentru întărire a puterii regale.

Banatul Severinului

Pe la 1233 apare primul Ban unguresc al Severinului, cărui a erau încredinţate guvernarea şi apărarea ţinutului dela hotarul sud-estic al regatului, numit banatul Severinului. Sub această denumire, care atunci apare prima dată în istorie, cuprindea partea răsăriteană a Banatului (numită apoi comitatul Severinului), cu o
fâşie din Oltenia (ţara Severinului), incluziv cetatea Severinului (Turnu-Severin).

Ca populație indigenă a banatului Severinului, documentele ungureşti şi acte papale
arătă pe „Vlahii schismatici” , adică Românii credincioşi bisericii răsăritene .

Cnezii

Documentele ungureşti din secolul al XIII-lea până în al XVI-lea îi arătă organizaţi în districte autonome , cu un drept propriu românesc (jmvolachie sau antiqua lex districtuum volachicalium), sub conducători naţionali, numiţi „cnezi ” (kev.ezii) sau „judeci” (judices vel kenezii) şi „voivozi” (voivodae).

Cnezii români sau judecii, după cum îi arătă documentele , erau conducătorii şi judecătorii naţionali (de obicei ereditari) ai satelor românești; în unele părţi, mai multe sate cnezeşti se găses c sub conducere a unui voivod.

Cnezii şi voivozii români care treceau la catolicism deveneau nobili şi proprietari
ai cnezatului sau cnezatelor lor, contopindu-se astfel cu nobilimea ungurească, în care mulţi nobili erau de origine românească (nobiles olahi).

Autonomi a naţională de care se bucurau satele româneşti (villae olachales sau possessiones valachales) ale districtelor românești (districtus volachicales), sub cnezii şi voivozii lor naţionali, cu drept propriu românesc , era (cum spun e un document din
1493) „o libertate din vechime, de când oamenii ţineau minte ” (semper ab antiquo, quo memoria hominum comprehenderet, tali libertăţi uşi fuissent).

În toate părţile regatului unde se găsesc asemene a sate şi districte româneşti autonome, Românii formau populaţie a compactă a ţinuturilor respective, general recunoscută ca populaţie autohtonă , deosebită de Ungurii veniţi ca cuceritori şi de străinii (hospites) aşezaţi ca prin colonizare.

646x404 1 3

Banatul sub stăpânirea turcească

În această stare de veche autonomie naţională se găsesc Românii din districtele romanești, în Banat ca şi în celelalte părţi româneşti ale Ungariei şi Ardealului, până la cădere a regatului ungar în urma înfrângerii suferite de la turci, la mohaci. După desfacerea regatului (împărţit în: Ungaria apuseană sub Habsburgi, Transilvania cu o parte din Ungaria răsăriteană, ca principat sub suveranitate turcească , şi parte a din mijloc sub stăpânire turcească), Banatul a fost pentru puțin timp unit cu principatul Transilvaniei. Apoi a trecut sub stăpânirea turcească, până la unire a lui cu ţările habsburgice prin pace a de la Passarovitz sau Pozarevatz (1718).

În timpul stăpânirii turceşti şi a războaielor cu turcii, populaţia românească a Banatului, cu vechile ei aşezământe şi libertăţi naţionale, a decăzut tot mai mult, fiind redusă la o
stare cu mult inferioară celeia din timpul regilor unguri. O ameliorare a urmat sub stăpânirea austriacă, când starea Românilor s-a ameliorat în mod simţitor.

Scroll to Top