În cadrul Institutului pentru studii superioare din Princeton (localitate unde s-a stabilit în 1933), genialul fizician Albert Einstein a realizat numeroase studii asupra posibilităţii călătoriilor în timp. Studiind formă de manifestare a celor patru forţe ale Universului (forţa gravitaţională, forţa electromagnetică, forţa nucleară tare şi forţa nucleară slabă), Einstein a dedus că lipseşte totuşi ceva. Dacă studia manifestarea lumii reale numai prin prisma acestor forţe, Universul devenea static, lipsit de viaţă şi de „neprevăzut”, ceva asemănător unui mecanism determinabil în mod exact. Astfel, el a intuit că lipseşte „a cincea forţă”, care ar trebui să le unească pe toate.

Această teorie a unificării a stat la baza cercetărilor sale ulterioare. Einstein a descoperit că timpul nu este altceva decât o succesiune de evenimente care caută o ordonare succesivă de cauze şi efecte. Această ordine reprezentată de timp este de fapt doar o tendinţă de a da un sens „dezordinii” în care fenomenele din Univers coexista. În 1935 a găsit o confirmare a ideilor sale care i-a permis genialului magician al timpului să-şi continue studiile la o scară mai largă. Cercetările sale asupra atomului ţinteau de fapt şi ele descoperirea acestei forţe. Adevărata manifestare a celei de-a cincea forţe nu ţinea de natura unei forţe fizice, ea fiind o forţă superioară celorlalte forţe, ceva ce le unifica şi le dădea o coerentă.

Einstein şi experimentul Philadelphia

Datorită cercetărilor sale, Einstein a avut un rol esenţial în celebrul „Experiment Philadelphia”. Este vorba de binecunoscută experienţă în care o navă a marinei S.U.A. (distrugătorul USS-Eldrige) a dispărut pur şi simplu din fata şefilor armatei, pentru ca să reapară după o perioadă de timp. Acest experiment desfăşurat în portul din Philadelphia în 1943, a fost ţinut secret aproape 40 de ani, în unele cercuri negându-se vehement existenţa acestui experiment.

Marinarii care au supravieţuit experimentului relatau faptul că ei au fost anunţaţi doar că se făceau teste pentru „invizibilitate”, pentru că radarele germane să nu poată depista navele aliate. Într-adevăr, la începerea experimentului nava a fost cuprinsă de o ceată densă alb-verziue care a devenit rapid lăptoasă, chiar materială. În scurt timp, atât pe ecranele radar, cât şi în port, nava a dispărut din câmpul vizual; în apă se vedea doar formă de contur a navei. Mică navă de coastă UŞŞ Cyclops care monitoriza experienţă a înconjurat de mai multe ori forma ce se presupunea a fi nava, însă, după cum relatau marinarii, nu se puteau apropia, parcă se loveau de un zid de netrecut. După aproximativ 5 minute, nava a revenit din invizibilitate arătând imagini de coşmar: oameni căzuţi, unii carbonizaţi, alţii pur şi simplu dispărând fără urmă!

Experimentul a fost rapid ascuns şi muşamalizat, şi s-au făcut presiuni asupra tuturor celor care ar fi putut să dezvăluie acest incident.

După 40 de ani de tăcere, ziariştii americani au avut acces la arhivele secrete ale marinei americane şi au găsit aici relatări extraordinare! Pentru prima oară publicul avea să cunoască relatarea concretă şi reală a unei călătorii în spaţiu şi timp, deoarece s-a presupus că nava nu a călătorit numai 500 de km aproape instantaneu (marinarii de pe navă au constatat că ajunseseră în portul oraşului New York, revenind apoi în portul de unde plecaseră), ci şi aproximativ 40 de ani în viitor! Era primul act oficial care demonstra posibilitatea învingerii timpului!

Experimentul Philadelphia

Efecte secundare necontrolate

Membrii familiilor marinarilor de pe UŞŞ Eldrige au raportat sistematic dispariţii şi apariţii ale acestora; practic după numai două zile ei parcă erau înconjuraţi de o ceaţă albă. În unele cazuri ei dispăreau pur şi simplu de la masă sau din faţa prietenilor. Într-un unul din rapoarte s-a constatat un fapt incredibil. Unul dintre participanţii la experiment şi-a luat haina şi căciula şi, ca şi cum totul ar fi fost normal, a ieşit pur şi simplu prin perete şi a dispărut fără urmă, pentru totdeauna! Aceleaşi peripeţii sau relatat şi despre nava experiment. Dispărea pur şi simplu din port şi apărea după două zile în acelaşi loc. În alte cazuri, în plină misiune pe mare, nava dispărea şi apărea (ca un câine dresat care se întoarce mereu la locul lui) în portul unde se făcuse experienţă. După lungi frământări şi incredibile aventuri, guvernul a hotărât că nava să fie dezmembrată, legând straniile fenomene de apariţii şi dispariţii de o anumită impregnare pe care ar fi căpătat-o aceasta în timpul experienţei, însă uimitor, în acel moment UŞŞ Eldrige a dispărut din port fără să se mai întoarcă vreodată, ca şi când ea ar fi considerat că nu este demnă să-şi găsească astfel sfârşitul.

Similitudine cu furtunile magnetice

Toată această „joacă” a timpului a durat aproape doi ani, după care nu s-a mai relatat nimic. Mulţi contesta încă aceste informaţii, dar putem semnala deosebitele asemănări între fenomenele descrise pe nava cu multe observaţii făcute în decursul timpului în apropierea unor furtuni magnetice, în Marea Diavolului (în apropierea Japoniei) sau în Triunghiul Bermudelor, observaţii făcute la cei doi poli tereştri şi în alte asemenea zone care prezintă anomalii magnetice.

Tesla şi Edison, implicaţi în acest experiment?

Pe de altă parte, se ştie faptul că aparatele care au realizat „experimentul Philadelphia” au fost construite după invenţiile lui Nikola Testa, îmbunătăţite şi de Edison. Tesla a brevetat un aparat „rezonator” care era capabil să urce tensiunea unui câmp electromagnetic până la milioane de volţi şi la frecvenţe incredibile. Observaţii făcute de martori credibili (ofiţeri de rang superior, ingineri din camera motoarelor de pe nava etc.) arată existenţa unei construcţii ciudate la bordul vasului, care semăna cu aparatul construit de acest savant. Din descriere reiese faptul că o bobină uriaşă sub forma ovoidala se afla într-o construcţie asemănătoare cu o piramidă. Un mecanism rotitor producea un câmp magnetic stabil. Aceste două câmpuri magnetice generau, după cum susţin mulţi savanţi care au preluat ideea, o distorsiune de câmp suficientă pentru a produce un salt în timp. Această idee este confirmată chiar de calculele lui Einstein despre „marea unificare a forţelor”.

După însemnările descoperite recent în arhive, „Proiectul Philadelphia” ar fi fost reluat, la sfârşitul anilor patruzeci, de către dr. Von Neumann şi apoi încheiat cu succes în anul 1983, prin proiectul Montauk. În acel an – se spune – oamenii de ştiinţă şi tehnicienii au reuşit să stabilească o legătură temporară directă cu anul 1943, să facă o „spărtură” în zidul spatio-temporar. Pe acolo, prin aceasta spărtură, unul dintre supravieţuitori se spune că ar fi ajuns până la nava „Eldrige” a anului 1943 şi, după anumite corecturi în comportamentul maşinilor, ar fi făcut-o să reapară în timpul ei de atunci, curând după dispariţie. Cu alte cuvinte: navei Eldrige i s-ar fi dat ajutor din viitor, pentru a putea reveni în 1943 deoarece s-a ştiut de până din compartimentul generatoarelor. Dacă nu ar fi existat acţiunea de ajutorare din 1983 sau dacă aceasta nu ar fi avut rezultatul dorit, atunci nava ar fi rămas în vecii vacilor „blocată între dimensiuni” în hiperspaţiu, în pragul eternităţii sau poate în „viitor”, în anul 1983, nu se ştie exact. Străpungerea spre anul 1943 pare a fi reuşit, printre altele, cu un tip de antenă „piramidală”, numită „delta t” (t, de la timp). O persoană deosebit de dotată mediumic, aflată acolo, s-ar fi concentrat asupra situaţiei de la bordul navei „UŞŞ Eldrige”, realizând astfel rezonanţă cu acel timp. Se pare că la realizarea contactului cu trecutul s-a folosit o componentă „non-hertziana”, o gamă de frecvente de dincolo de spectrul cunoscut al undelor electromagnetice.

Componenta imprevizibilului în saltul în hiperspaţiu

Timp de doi ani de la acest incident , Einstein a refuzat să comunice guvernului despre „marea Unificare”, ca şi cum ar fi renunţat la cercetări. Mulţi generali ai armatei considerau încă „Experimentul Philadelphia” ca fiind un eşec, însă Einstein descoperise o idee genială. El a înţeles că o distorsiune temporală are nevoie de o componentă a imprevizibilului pentru a deveni poarta temporară. (Aceasta înseamnă, în exemplul dat, că, deşi ne-am propus ceva precis pentru a doua zi, este încă imprevizibil drumul nostru exact). Acest imprevizibil era însăşi natura celei „de-a cincea forţe”, adică ea nu acţiona pe o scară de mărime (cum este gravitaţia – care acţionează numai asupra materiei, electromagnetismul numai asupra elementelor electromagnetice etc.); aceasta „a cincea forţă” făcea parte din toate, însă, în acelaşi timp le compunea pe toate.

Experimentul Philadelphia

Reuşita experimentului

Einstein era în acelaşi timp reticent, nu vroia deloc să coopereze, cu toate că diferite rapoarte evidenţiau faptul că el nu renunţase la ideea unificării forţelor. Motivul acestui refuz categoric de a coopera era evident: Einstein văzuse unde au dus cercetările sale întreprinse în domeniul atomului – bombele atomice lansate asupra oraşelor nipone Hiroshima şi Nagasaki seceraseră sute de mii de vieţi omeneşti total lipsite de apărare. El vedea zi de zi cu îngrijorare faptul că ameninţarea războiului rece se putea transforma într-un război nuclear. Rusia sovietică era în posesia unei arme nucleare; ameninţarea era grea. În aceste situaţii era conştient că nu era permisă o a doua greşeală. Rapoartele despre cercetări deveniseră atât de importante încât însuşi preşedintele Roosevelt întrebă zilnic despre stadiul în care se afla (după cum relatează protocoalele oficiale ale anilor 1950). Ameninţarea sovietică era prea puternică, astfel că armata S.U.A., precum şi guvernul, căutau să aibă un atu în eventuala conflagraţie mondială. Aceasta tensiune era menţinută de Einstein care refuză cooperarea, însă un incident a schimbat situaţia. La 18 decembrie 1954, Einstein a ieşit din laboratorul său personal fiind transfigurat din pricina emoţiei. Printre primii cu care s-a întâlnit era şi Abraham Flexner, căruia i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Abraham, am reuşit! Am trimis un cobai în viitor. A rămas cinci minute acolo şi apoi s-a întors. Este încă în viaţă.”

Retragerea şi distrugerea oricăror urme

Flexner a comunicat imediat acest lucru preşedintelui, însă entuziasmul său nu a durat mult. Einstein nu vroia să divulge formula, indiferent câte presiuni s-ar fi făcut asupra lui. Motivarea era bine cunoscută: „Hiroshima îi apăsa umerii, nu vroia să poarte conştiinţa unei alte greşeli”. Din acel moment Einstein a devenit de nerecunoscut, îmbătrânise brusc, era tot timpul retras, nu comunică şi refuza să mai lucreze chiar şi în laborator. S-a îndepărtat de toţi prietenii şi refuza orice comunicare. Asupra lui s-au orientat cele mai intense şi incredibile presiuni, atât fizice, cât şi psihice. Un adevărat război parapsihologic a fost declanşat ca urmare a acestui refuz. Einstein bănuia probabil ce va urma pentru că, spre marea uimire a armatei, a distrus orice posibilitate de reconstruire a ideilor referitoare la ultimele formule ale unificării forţelor. Pe 16 aprilie 1955, Einstein a fost internat la spitalul din Princeton cu o gravă hemoragie internă. Medicii i-au propus o intervenţie chirurgicală de urgenţă, însă el a refuzat această idee. Se pare că şi-a petrecut ultimele zile în compania fiului său, vorbindu-i despre „marea unificare”.

Testamentul lui Einstein

La 18 aprilie 1955, a murit asistat doar de o soră medicală, însă după aceea a fost încercată o ultimă soluţie de aflare a formulei căutate. Astfel, dr. patolog Thomas Harvey i-a făcut „autopsia”, deşi era clară cauza morţii. El a argumentat prin faptul că toţi germanii sunt supuşi autopsiei după moarte, iar extragerea creierului făcea parte din metoda germană. Astfel s-a făcut o operaţie asupra cortexului cerebral al lui Einstein pentru ajungerea la celulele cenuşii ale ariilor asociative, în tentativa de a izola impresiunea memorizată a formulei. Această operaţiune s-a desfăşurat în mod secret şi a durat aproape cinci ore. La terminarea operaţiei a fost anunţat decesul oficial al marelui fizician, însă nu s-a obţinut formula dorită.
Un al doilea comando s-a făcut de către dr. Henry Ambrans, medicul personal al lui Einstein (1939-1941), care i-a extirpat ochii în ideea că poate în ultimele momente ale vieţii „vizionase” pentru ultima oară formula (ştiut fiind faptul că pe reţină se păstrează, într-un anume fel de impregnare ce poate fi ulterior reconstruită, ultima imagine văzută sau chiar numai imaginata de cel decedat). Dar şi această încercare a avut un eşec total. Câteva zile mai târziu se cerea permisiunea familiei pentru studierea în continuare a creierului lui Einstein, permisiune acordată, însă nu se ştie dacă s-a ajuns la vreun rezultat ulterior. Se pare că studierea creierului a continuat încă mult timp după aceea.

Dezvăluirea formulei

Bineînţeles, oficialităţile armatei SUA nu au renunţat la ideea de a descoperi această magică formulă. S-au investigat toate aparatele din laboratorul lui Einstein, s-au răsfoit toate jurnalele, corespondenţa şi. stupoare, au descoperit că Einstein a scris în testamentul său datele necesare despre această forţă şi implicaţiile nefaste asupra umanităţii, dacă descoperirea va fi folosită în scopuri malefice. Testamentul lui Einstein şi-a găsit odihna în biblioteca secretă a Vaticanului unde, păzită cu străşnicie, aceasta genială descoperire se afla la loc de frunte, pe lângă alte documente importante. Se cunoaşte doar faptul că această forţa va fi folosită de către omenire atunci când va trece peste un prag hotărâtor în evoluţia ei. Se pare că ar fi precizat până şi momentul acestui prag, la 75 de ani de la moartea sa. adică anul 2030 (!), dată la care se presupune că omenirea va ieşi din cea mai mare criză care a lovit vreodată această civilizaţie.

Codul lui Einstein

Această formulă de bază care lipseşte este denumită în cercetările ulterioare legate de relativitatea timpului şi unificarea forţelor ca fiind „codul lui Einstein”. Cercetări semnificative s-au făcut de către iluştri matematicieni ai timpului pentru a „sparge” acest cod, însă fără reuşită.

Reluarea experimentului

Între timp, cealaltă echipă care se ocupă cu cercetările asupra forţei a cincea şi-a dublat eforturile. În anii ’60 există chiar ideea că erau foarte aproape de a reuşi spargerea acestui cod. Cercetări făcute în laboratoarele americane de la Polul Sud au relatat despre experienţe care demonstrau efectele acestei forţe şi eventuală folosire. Cu toate că datele sunt foarte puţine şi insuficiente, se pare că s-a efectuat un al doilea experiment, copie a „Experimentului Philadelphia”, dar acum s-a folosit un submarin atomic. După experiment, submarinul a dispărut fără urmă, nu s-a mai întors niciodată, nu s-a mai semnalat niciodată apariţia lui. Se pare că dacă s-ar fi scufundat, măcar urmele de radiaţii ar fi arătat prezenţa lui, însă nu există nici un indiciu în această privinţă.

Experimentul Philadelphia

„Viitorul şi trecutul sunt a filei două fete”

În DEX, timpul este definit ca formă fundamentală de existenţa a materiei în continuă dezvoltare, exprimând succesiunea şi simultaneitatea proceselor realităţii obiective sau că durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfăşurării unei acţiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval răstimp, răgaz. Dar timpul este desigur un subiect mult mai complex decât poate sugera o scurtă definiţie. Oamenii de ştiinţă şi filozofii s-au luptat să desluşească problema timpului în diferite moduri. Pentru unii este o iluzie; pentru alţii este un proces liniar măsurat de ceasuri, ce nu sunt altceva decât dispozitive dinamice sau matematice convenabile folosite de ştiinţă; totuşi alţii consideră timpul ca fiind multi-dimensional. Fizicieni precum Minkovski şi Dirac au studiat conceptul de „univers bloc” în care „timpul” este doar una din dimensiunile unui univers static cu patru dimensiuni, prin care conştiinţa noastră individuală se mişcă. Descoperirile fizicii cuantice, ale fizicii nucleare şi ale relativităţii au determinat oamenii de ştiinţă să conceapă universuri chiar mai stranii, în care timpul poate curge cu viteze diferite în locuri diferite şi poate chiar, pentru anumite particule atomice cum ar fi tahionii, să-şi inverseze sensul de curgere. Cât de „consistent” este momentul prezent – o secundă, o milisecundă, o nanosecundă?

Avem instrumente care pot în prezent măsură trecerea timpului până la o picosecundă, care este că durata raportată la o secundă, cât o secundă comparată cu 30 de ani! Dacă am continua să supunem timpul la astfel de disecări teoretice vom fi desigur în pericolul de a reduce realitatea la nimic. De fapt există motive temeinice pentru a crede că, într-un mod ciudat, atât trecutul, cât şi viitorul au un anume fel de realitate; diferenţa între ele şi prezent ar fi aceea că prezentul este ceea ce percepem şi trăim acum, pe când atât trecutul, cât şi viitorul sunt de obicei nepercepute. Dar există multe cazuri autentice de oameni care au premoniţii (întrezăriri ale viitorului) sau retromonitii (revelaţii precise ale trecutului).

Tiberiu M

A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii!