Omul nu este de pe Terra

Este mai mult decât o lume materială!

Știu, nici mie nu imi plac multe lucruri despre tatăl meu. Nu suntem in Vaslui, dar avem în noi ADN-ul de dominatori. Când stau și mă gândesc că fiecare făptură are momentele de glorie, atunci înțeleg de ce oamenii ajung să realizeze niște acțiuni inexplicalile.

Când eram mai tânăr, eram interesat de modul în care ajunge sufletul pe Terra. Am citit, am căutat, am încercat să înțeleg cum sufletul se agață de un trup și încearcă să trăiască.

Trăiește? Probabil că nu am înțeles niciodată cum funcționează, dar am citit prin niște texte indiene, că sufletul, înainte să se încarneze, își alege victima. Cu părinți cu tot și cu neamuri. Din alea mai bine, mai rele sau cum ar fi ele.

El alege. Intră într-un corp mic și se dezvoltă cu el. Se spune că în primii 3 ani sufletul pleacă în lumea lui, din cauza asta copilul doarme atât de mult.

După cei trei ani, se contopește permanent cu trupul. Și începe o perioadă ciudata pentru copil. Vede ceea ce noi nu putem, simte lucruri stranii și crede că nu aparține acestei lumi. El da, sufletul cu siguranță că nu, dar se va adapta, pentru că nu mai există cale de întoarcere.

Anii trec, viziunile dispar. Copilul se transformă în adult și poartă bagajul copilăriei în spate. Îmi aduc aminte, când eram mic, cât de mare părea tatăl meu. Prea mare pentru mine.

Cel puțin atunci. Dar anii trec și dintr-un copil neputincios m-am trezit într-un adult debusolat. Tatăl meu încă părea un munte de nestrăbătut, iar mama era aceeași persoana iubitoare. Mă simțeam noroc, pentru că puteam să iau forța de la tată și iubirea de la mama.

Omul nu este de pe Terra

Le-am luat pe amândouă. Am devenit un adult complet. Și cu rele, dar și cu bune. Dar mai ales cu forța aia, a unui munte, care nu se va clinti din loc, pentru nimic în lume. dar am început să privesc și în jur. Da, sunt om. Cu tot ceea ce cuprinde acesta sintagmă.

Sunt atât de imperfect, încât dacă eram Dumnezeu nu as fi creat unul la fel ca mine. Dar m-am obișnuit cu mine. Mă accept așa, după ani și ani. Și mă consider om. Da, sunt om!

Și m-am cam săturat de cei care critică. De cei care văd doar părțilele rele. Da, eu am o sute, poate o mie de păți rele. Dar sunt om. La fel ești și tu și toți ceilalți. Da, suntem oameni, iar minciuna nu este o moștenire de la Adam și Eva.

Imperfecțiunea este cea care ne oferă perspective noi. Cel puțin pentru ăștia, care nu au corpul perfect (după niște reguli ciudate) și care cred că sufletul primează.

Un suflet, care a ales un trup, pentru o misiune și nu este cea de a face trupul ca să arate bine. Și apoi de ce ai avea trupul perfect? Doar ca să faci sex?

Nu crezi că ar fi prea simplă viața așa? Și când te gândești că viața a făcut-o o ființe foarte inteligentă, pe care o numim Dumnezeu. Oare atât de prost a fost când a creat viața? Bă, să aveți trupul perfect, ca să faceți sex cât mai mult și atât! Dacă era așa Hengel și Aristotle nu se mai nășteau, iar Eistein mătura podele într-o lume paralelă.

Trebuie să fie mai mult decât o lume materială. Și este! Dar pentru cine?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *