Dacii au avut un cult pentru mistere. Zamolxis însuși este un mister. Nu se știe ce a fost. Om, divinitate sau poate un intermediar. Dispariția lui timp de trei ani, retragerea sa într-o grotă, cunoștințele și învățăturile sale rămân un mister.

Nu este clar nici care a fost relația sa cu Pitagora. I-a fost discipol, sclav? Alături de lamaism, religia geto-dacilor are puternice accente de mister.

Zamolxis, zeul dacilor

Geto-dacii aveau o adevărata filosofie despre viață și moarte cu o singură divinitate, Zamolxis. Dispariția și apariția lui Zamolxis, după trei ani, a fost asemuită cu divinități ale vegetației și fecundității din religiile orientale. Divinitățile coborau în subteran toamna, pentru a reveni primăvara. Herodot scria că Zamolxis este nemuritor, asemeni unor personaje din poemele homerice.

Conform lui Herodot, numai cei inițiați puteau atinge această stare. Strabo scria despre Zamolxis că știa să citească în astre. Dacii aveau frății războinice, precum inițiații. Ei se transformau ritualic în lupi.

Mircea Eliade scria că lupul era un animal totemic pentru geto-daci. După aceste ritualuri, geto-dacii deveneau luptători feroci, erau cuprinși de turbarea ritualică, după care se aruncau în luptă.

19759363

Iniţierea în acest ritual dura mai mulți ani. Tânărul era obligat sa trăiască un timp îndelungat departe de zonele locuite, singur ca un animal. Dacă supraviețuia, tânărul revenea în tribul din care făcea parte, unde era supus unui ritual secret prin care devenea soldat de elită.

Tânărul era schimbat într-o fiară printr-un ritual magico-religios. Războinicul lup nu mai avea nimic omenesc. Era îmbrăcat în piele animalului, era carnasierul însuși.

Ovidius îi prezenta astfel, au glas aspru, chip sălbatic și sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul și barba lor nu au fost tunse niciodată. Acoperiți cu piei de lupi făceau ravagii printre dușmani.

Ciudata dispariţie a izvoarelor despre daci

Istoria dacilor este în ziua de astăzi o enigmă și acest fapt se datorează faptului că, de-a lungul timpului, numeroase izvoare scrise au dispărut pur și simplu.

Primul exemplu este o carte intitulată „Getica”, scrisă de Dion din Prusa, un mare istoric grec care a trăit în Secolul I şi s-a ocupat în mare parte de istoria Imperiului Roman.

Însă, „Getica”, alături de alte lucrări ale lui Dion din Prusa, au fost distruse de-a lungul anilor. Cartea aceasta a servit drept inspiraţie pentru enciclopedistul Casiodor, din Secolul al VI-lea, care a scris o mare Istorie a geţilor. Însă şi aceasta a dispărut, cum avea să dispară şi lucrarea „Getică”, scrisă de nepotul lui Dion din Prusa, Dio Cassius Coceianus.

Însuşi împăratul Traian ar fi scris o lucrare despre poporul dac, arată unele mărturii. Intitulată „DACICA” sau „De Bello Dacico” (Despre Războiul Dacic), doar 5 cuvinte din această lucrare au răzbătut în timp. Acestea sunt „Inde Berzobim, diende Aixim processiamus” („De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis”), propoziţie referindu-se la drumul prin Banat al armatei romane.

În timp ce lucrarea lui Traian a dispărut – a fost căutată, fără succes, de sute de arheologi şi istorici – propoziţia a supravieţuit timpului, deoarece a fost inclusă într-un tratat de gramatică semnat de Priscian în Secolul al VI-lea.

Marea miză a documentului era obţinerea de informaţii despre cultura şi civilizaţia dacică, învăluite în mister. Să vorbim puţin despre unul dintre aceste mistere. Se spune că dacii nu au dezvoltat un limbaj scris şi nu aveau alfabet, dar, oarecum paradoxal, aveau unul dintre cele mai evoluate calendare din Europa acelor vremuri.

Explicaţia acestui paradox nu a fost găsită în nici una dintre puţinele lucrări despre daci. Revenind la cărţile dispărute, sunt demne de prezentat alte două exemple. Mai întâi, lucrarea „Getică” scrisă de medicul personal al lui Traian, care a călătorit împreună cu împăratul roman inclusiv în campania din Dacia.

Doar câteva fragmente au fost păstrate, într-un lexicon din Secolul al X-lea. Ultimul exemplu este pierderea, în întregime, a cărţii a XIII-a din „Istoria Romei” a lui Appianus, unul dintre cei mai importanţi istorici ai Secolului al II-lea. Aţi ghicit, este tocmai cartea care se referă la luptele cu dacii.

Dacii, mistere neelucidate

Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Ceo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciulesti, comună Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grauceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolaescu-Plopsor. Cum e posibil?!..

Scrierile din vechime ale lui Pândar (462 i.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 i.e.n.) oferă un număr iompresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre.

Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţa al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţa al Somesului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediasului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Somesului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate.

Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteză şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazuil la vestul Marii Negre după cum ne-o confirma atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV e.n. de un ţinut „Caucaland” situat pe malul stâng al Dunării la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Marii Negre…

Se înrudeau dacii cu celţii ?

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu are o teorie interesantă, dacii se înrudeau cu celţii, nu cu geţii ! Prima menţiune despre daci o găsim la Caesar, în „De Bello Gallico”. Dar este aşa, o referire colaterală. Sigur, mai avem şi textul lui Traian – „De Bello Dacico”, pe care însă nu l-a scris el. În „De Bello Dacico” citim că efortul principal de război al lui Traian a fost în sud când a trecut Dunărea, şi apoi în munţi unde i-a învins pe daci fără probleme.

dacii

Aceia din munţi poate că se numeau daci pe sine, e discutabil acest aspect. Şi atunci cartea despre războiul de la nord de Dunăre s-a numit „De Bello Dacico”. Numai că anumite unele elemente de acolo, din munţii Orastiei, îi arătă pe daci mai aproape de populaţiile atestate arheologic în Transilvania şi chiar în Europa Centrală, mai exact de celţi, deşi cu unele elemente comune cu populaţiile din Câmpia Romana, potrivit 2012en.ro.

Au fost dacii înfrânţi de romani ?

Puţini sunt acei ce ştiu că în muzeele lumii exist a un număr mare de statui, busturi şi capete reprezentând daci. O primă inventariere a acestor opere de artă a fost făcută în 1946 şi numără 26 de piese. O a doua numărătoare, făcută în 1980, a crescut numărul acestora la 40. În sfârşit, o teză de doctorat, dedicată recent acestui subiect, de către un specialist în istoria artei, Leonard Velcescu, strânge laolaltă peste o sută de astfel de reprezentări de daci, iar numărul lor este cu siguranţă mai mare.

Cele mai multe dintre aceste lucrări sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar până la trei metri, capetele şi busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenţie din partea artiştilor plastici, iar Columna lui Traian, opera genială, care a revoluţionat arta romana, este un argument în plus în acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului în Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost făcute la comanda împăratului învingător, special pentru a-i împodobi forul. Toate sunt însoţite de etichetă “prizonier dac”.

Sunt daci cu priviri semeţe, dar cu o atitudine liniştită, fie tineri, fie mai bătrâni, fie nobili, fie daci de rând. În galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se afla un astfel de bust de nobil dac, ce depăşeşte trei metri, cu tot cu soclu, dăltuit în marmură frigiană violacee cu vinişoare. Turiştii de toate neamurile se opresc impresionaţi şi se fotografiază lângă sculptura cu numărul de inventar 1697, fără să ştie al cui chip şi suflet este închis în marmură preţioasă.

Dacii scriau de la dreapta la stânga și de jos în sus

Unul dintre misterele istoriei românilor se referă la scrierea pe care o utilizau dacii. De la daci nu au rămas izvoare scrise și din această cauză se cunosc puține lucruri despre un popor măreț.

La Budapesta, a fost descoperită o carte care are o vechime de peste 1000 de ani, care răstoarnă toate teoriile despre strămoșii noștri. Dacii scriau de la dreapta la stânga și citeau de jos în sus. Cartea cuprinde vechi texte dacice care au fost studiate de arheologul Viorica Enachiuc.

Manuscrisul se află în Arhivele Academiei de Științe a Republicii Ungaria. Cartea a fost în posesia grofului Batthyany Gusytav, până în anul 1907, după care a dăruit-o academiei.

Manuscrisul a fost numit Codexul Rahonczi, după localitatea în care locuia groful. Toate încercările specialiștilor de a traduce textele au fost un eșec.

În anul 1970, cercetătorul Otto Gyurk a publicat un articol cu o serie de observații referitoare la alfabetul utilizat în misterioasele texte.

O primă constatare se referă la faptul că textele au fost redactate în secolul al XI-lea, într-o limbă daco-romană, utilizând un alfabet dacic, în care sunt dominante semnele utilizate de indo-europeni în epoca bronzului. Alfabetul are 150 de caractere.

Codexul are 448 de pagini, iar pe fiecare pagină sunt între 9 și 14 șiruri. În text, sunt intercalate miniaturi cu scene religioase și laice, iar scrisul s-a realizat cu cerneală violet.

Textele prezintă informații despre organizarea administrativă și militară a Daciei, care se întindea de la Tisa, la Nistru, mare și Dunăre. Mitropolia blakilor era la Ticina, insula Pacuiului lui Soare.

În anul 1982, cercetătorul Viorica Enachiuc află despre existența manuscrisului. Timp de 20 de ani a muncit pentru a descifra scrierea.

Există istorici care i-au considerat pe geto-daci un popor care au făcut parte dintr-o cultură minoră, primitivă care nu utilizau scrierea. În susținerea acestei teorii sunt aduse în discuție textele istoricului Aelianus, în care se spune că la vechii traci, nimeni nu cunoștea scrierea, iar toate neamurile barbare din Europa socoteau foarte rușinos să folosești scrierea.

Vasile Pârvan scria în lucrarea sa Getica, dacii din munți versificau legile și le cântau pentru a le ține mai bine minte.

Pe de altă parte, sunt istorici care contestă această teorie, susținând că nu puteai să conduci un teritoriu ca cel al lui Burebista, de câteva ori mai mare decât România de astăzi, în care elitele nu erau capabile să scrie un mesaj sau o înțelegere.

Dacii la loc de cinste in muzeele lumii

maxresdefault 1

Puţini sunt acei ce ştiu că în muzeele lumii exist a un număr mare de statui, busturi şi capete reprezentând daci. O primă inventariere a acestor opere de artă a fost făcută în 1946 şi numără 26 de piese. O a doua numărătoare, făcută în 1980, a crescut numărul acestora la 40. În sfârşit, o teză de doctorat, dedicată recent acestui subiect, de către un specialist în istoria artei, Leonard Velcescu, strânge laolaltă peste o sută de astfel de reprezentări de daci, iar numărul lor este cu siguranţă mai mare. Cele mai multe dintre aceste lucrări sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar până la trei metri, capetele şi busturile sunt colosale.

Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenţie din partea artiştilor plastici, iar Columna lui Traian, opera genială, care a revoluţionat arta romana, este un argument în plus în acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului în Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost făcute la comanda împăratului învingător, special pentru a-i împodobi forul. Toate sunt însoţite de etichetă prizonier dac.

Sunt daci cu priviri semeţe, dar cu o atitudine liniştită, fie tineri, fie mai bătrâni, fie nobili, fie daci de rând. În galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se afla un astfel de bust de nobil dac, ce depăşeşte trei metri, cu tot cu soclu, dăltuit în marmură frigiană violacee cu vinişoare.

Turiştii de toate neamurile se opresc impresionaţi şi se fotografiază lângă sculptura cu numărul de inventar 1697, fără să ştie al cui chip şi suflet este închis în marmură preţioasă. Trei capete colosale de daci, deosebit de expresive, deşi cu privirile şterse de trecerea timpului, se afla în acelaşi muzeu, în sala Braccio Nuovo, galerie rareori accesibilă publicului. Am găsit-o închisă, dar la o simplă privire prin sticla duşmănoasă care ne despărţea, am zărit chipurile inconfundabile ale dacilor, dominând intrarea în încăpere.

Cum nu puteam rata o întâlnire atât de tulburătoare cu istoria, am obţinut permisiunea specială de a vizita sală a doua zi, sub supravegherea unui jandarm. Am lăsat repede în urma atâtea minuni tentante ale artei adăpostite la Braccio Nuovo, începând cu mozaicurile preţioase, vechi de două mii de ani, care îmi furau ecoul paşilor, şi până la colosală statuie a fluviului Nil personificat, şi am alergat, printre zei decadenţi, amazoane rănite şi împăraţi romani, spre întâlnirea cu cei trei daci. Pe partea dreaptă a sălii, la numărul 9, se afla un comatus, dac de rând în floarea vârstei, cu plete bogate, uşor ondulate, şi barba scurtă. În comparaţie cu el, capetele de romani din stânga şi din dreapta sa sunt de două ori mai mici. Tot pe partea dreaptă, parcă urmărindu-i din ochi pe daci, se afla un bust al împăratului Traian.

unnamed 10

Turul sălii continuă pe partea stângă unde, aproape de ieşire şi oarecum fata în faţă cu cel dintâi cap de dac, se afla şi celelalte două. Un tânăr comatus poartă numărul de ordine 115 şi inscripţiaCaptivus Dacus” (Dac prizonier). Are barbă foarte scurtă, părul tăiat pe frunte, buzele întredeschise şi aceeaşi atitudine mândră, dar calmă. În sfârşit, la numărul 124, se afla un tarabostes (nobil), cu binecunoscută căciula. Este mai în vârstă decât ceilalţi doi, barba stufoasă îi este elegant aranjată, are părul tuns scurt la spate şi fruntea uşor încruntată. Privirea îi este dreaptă, pomeţii uşor proeminenţi, întreaga înfăţişare denotă inteligenţă şi hotărâre.

Despre acest chip s-a spus, de multă vreme, că ar fi al însuşi marelui rege Decebal. La uşa sălii, turiştii protestează: vor şi ei înăuntru. Sunt singură, privilegiată, în imensitatea sălii, fata în faţă cu chipurile atât de vii, atât de adevărate, ale unor daci de seamă. Paşii carabinierului se apropie, anunțându-mi sfârşitul întâlnirii. Îi mai privesc în ochi încă o dată pe cei trei daci. În tăcerea Vaticanului, aproape că îi aud murmurând, cu buzele întredeschise, o rugăciune.

TiberiuM

A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii!