În Iliada, Homer îi pomenește pe abioi ca fiind un neam de origine traco-getică, al căror nume ar desemna pe cei care duc o viață pașnică, liniștită, adică oameni blajini. Istoricii greci îi considerau pe abioi ca fiind un popor de origine hiperboreeană. Și pentru că locuiau dincolo de Istru, erau considerați nordici.

Mircea Vulcănescu a căutat să lămurească sorgintea apariției în paleofolclor a unor metonime de tipul, căpcăuni, uriași, urici, blajini, abioi, ,rolumani, ragmani, solomonari

Blajinii vor stăpâni Pământul

Pentru că oamenii s-au întins pe tot pământul, blajinii au fost obligați să se retragă spre marginea pământului, tocmai spre stâlpii cerului și chiar în ostroavele albe ale Apei Sâmbetei. După dispariția oamenilor, ei, blajinii, vor stăpânii Pământul.

Căpcăunii ar fi fost făpturile create de Fărtat și corupte de Nefărtat. Uriașii aparțin celei de a doua ere antropogenice și ar fi populat Pământul înainte de crearea omului.

Dintre aceștia, pelasgii ar fi fost creatorii de artă de la Cucuteni, Vădastra, Hamangia. Uricii ar fi fost ultima specie umană, numiți uneori rahmani sau alteori blajini. Erau opuși ca dimensiune și ca fire uriașilor, mari cât jumătate de om, dar buni și cinstiți.

Blajinii

Solomonarii, cei care pornesc ploaia

Solomonarii pot interveni în declanșarea sau oprirea ploilor. Solomonarii au o înfățișare respingătoare, descind din munți la vreme de cumpănă, străbat satele, cerșesc și prin asta încearcă inima oamenilor. Pomana pe care o primesc o aruncă pe ape, necuraților. Când sunt refuzați, se răzbună pe întreg satul, vremuind grindină și ploaie.

Solomonarii se întorc în țara lor pe calea norilor. Ei stau pe nori ca pe un cal. Blajinii ar fi o populație care din cea mai veche istorie atestă posibilitatea existenței unei lumi paralele. Ei trăiesc sub pământ și au o singură zi festivă, Paștele Blajinilor.

Solomonarii erau oamenii cu puteri supranaturale care puteau dirija ploaia, grindina, furtuna dar, și pe demoni. Ei puteau ridica balaurii în aer cu ajutorul unor cuvinte misterioase rostite pe malul unui lac de munte, ținând în mână un cârlig și un frâu.

Şi-o trecut solomonaru’/ Care umblă cu şercanu’(balaurul)/ Din zbici o pocnitu/ Pe iel s-o suitu/ Şi s-o tot rotitu,/ Ploaia s-o pornitu…”

Descântecul Solomonarilor

Când terminau de rostit cuvintele, loveau apa, după care cu ajutorul frâului prindeau demonul. Solomonarii erau stăpânii vânturilor, ai norilor, ei erau oamenii sfinți care știau să citească în stele.

Solomonarii trăiau în munți și de acolo coborau în sate ca cerșetori pentru a pune la încercare inima oamenilor. Dacă oamenii le dădeau de pomană, deveneau protectorii lor, în caz contrar aduceau nenorociri asupra oamenilor.

Dacii

Duși la Apa Sâmbetei

Ei sunt anunțați de săteni că a venit Paștele, aruncând coji de ouă roșii pe râuri, după care sunt oferite ofrande în cimitirul satului. Ei mai sunt numiți și rolumani și sunt considerați un fel de model al brahmanilor. Pentru că sunt buni și drepți, Dumnezeu i-ar fi dus pe Tărâmul Celălalt, sub pământ, pe unde curge Apa Sâmbetei.

Blajinii au fost dacii?

Dacii

Vasile Voiculescu făcea în una din operele sale o analogie între blajini și sihaștrii coborâtori din geto-daci. Aceștia trăiau în chiliile lor rupestre din Munții Buzăului, iar primăvara porneau spre satele din vale sau spre Buceac pentru a oferi sătenilor unele servicii în altoirea pomilor sau în zootehnie. Sihaștrii erau considerați oameni slobozi, fără să le pese de rânduiala obștei, asemenea blajinilor.

Dacii au fost un popor enigmatic, evoluați spiritual, un popor inițiat. Steagul dacic era reprezentat de capul de lup cu trup de șarpe sau dragon.

Dragonul este un animal fantastic pe care dacii l-au cunoscut înaintea chinezilor. Lupul este reprezentarea totemică a poporului lui Zamolxis, în condițiile în care dragonul era considerat stăpânul norilor. Dacii erau asemeni dragonilor stăpâni pe o lume care se afla dincolo de nori.

Corpul dragonului reprezintă furtuna însăși. Denumirea de dragon a fost preluată de credințele populare sub forma zmeilor.
Zmeii erau întruchiparea unor puteri negative care făceau rău oamenilor.

Istoricul Vasile Pârvan considera că steagul dacilor reprezenta mai mult un triumf al dacilor asupra celebrei fiare. Dacii voiau să demonstreze că au trecut dincolo de granițele inițiatice ale vieții, că au reușit să ajungă deasupra condiției umane.

Dacii nu credeau în moartea propriu-zisă. Pentru ei era o călătorie în ținuturile lui Zamolxis, unde ajungeau cei curajoși, cei care își depășeau condiția.

Când era înnorat sau furtună, dacii săgetau norii. Au fost un popor care au avut curajul să se lupte cu demonii. Ei considerau că îl ajută pe Gebeleizis, zeul solar, să învingă demonii.

Pe Columa lui Traian apare un dragon ucis de daci. Traian nu a învins un popor oarecare, ci un popor ales care triumfase deasupra dragonilor.

Tiberiu M

A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii!