Berserkerii au fost legendarii războinici din Scandinavia secolului al IX-lea. De o ferocitate ieșită din comun, acești luptători păreau să fie neînfricați și chiar nemuritori.

Intrau într-o stare de transă, aveau o sete de sânge ieșită din comun și dădeau dovadă de un eroism cum rar a mai fost văzut în istoria omenirii. Cine erau acești oameni și cum ajungeau să lupte de parcă erau posedați?

Berserkerii, realitate șocantă


Despre acești luptători s-au scris foarte multe. În prezent, la fel ca în zilele în care luptau cu ardoare pentru cauzele nordice, berserkerii sunt văzuți precum niște monștri, făcuți ca să ucidă.

Un poet islandez scria despre ei, în secolul al XIII-lea:

…o frenezie demonică l-a apucat brusc; a mușcat energic din scutul său. L-a devorat. Înghițea fără teamă bucățile de lemn. A trecut prin foc și a făcut ravagii, înfigând sabia în șase dintre adversarii săi. Este îndoielnic dacă această nebunie a venit din setea de luptă sau din ferocitatea naturală.

Originea berserkerilor


1472bdf5e1b0e775566550216076

Cuvântul „berserk” înseamnă „scăpat de sub control; sălbatic sau frenetic. Cuvântul poate să provină din cuvântul norvegian ,„ bjorn ”sau„ berr ”, care înseamnă„ fără armură ”.

Pe de altă parte, cuvântul poate să provină și din „serkr”, care înseamnă „haina” sau „cămașă”, și „ber”, care însemnă „urs”.

Se spune că berserkerii erau aruncați în luptă fără niciun fel de protecție. Dezbrăcați de haine și pe cap cu o blană de urs. Conform miturilor norvegiene, aceștia urlau ca niște animale sălbatice, omorându-și dușmanii cu o cruzime greu de imaginat. De unde provenea această cruzime?

Dacă erau răniți, continuau lupta ca și când nimic nu s-a întâmplat. Nu se opreau din luptă decât în momentul în care lupta se termina, sau în clipa în care erau trimiși în lumea lui Odin.

Berserkerii drogați cu o ciupercă halucinogenă?


Întrebarea istoricilor este dacă berserkerii erau drogați în timpul luptelor? Răspunsul este unul afirmativ, pentru că altfel nu se pot explica stările lor confuze și natura lor extrem de violentă.

O teorie populară pentru a explica acest lucru este utilizarea unei ciuperci psihoactive și toxice. Este vorba despre Amanita muscaria, o ciupercă albă, cu pete roșii.

Folosirea acestor ciuperci, de către șamanii siberieni, este cunoscută. Se spune, că dacă sunt folosite cu atenție, ele pot induce o stare euforică și provoacă halucinații puternice. De asemenea, se umflă fața subiectului și îi apar pete roșii pe corp. Aceste simptome se potrivesc îndeaproape cu simptomele pe care le prezentau berserkerii atunci când se aflau în luptă.

Un șaman, pe nume Tatiana Urkachan din tribul Tungus, susține că această ciupercă, dacă nu este folosită cu înțelepciune poate provoca moartea.

O altă teorie, o nouă plantă


14649ad66298b269489593353905

O a doua teorie susține că berserkerii puteau să se drogheze cu o plantă. Karsten Fatur, de la Universitatea din Ljubljana, este de părere că luptătorii scandinavi foloseau o plantă pentru a atinge stările de nebunie. Este vorba despre Hyoscyamus niger, cunoscută popular ca măselarnița. 

Este o plantă, toxică, ce face parte din familia Solanaceae. Poate atinge jumătate de metru în înălțime. Florile sale sunt galben-verzui. Înflorește în perioada iunie – august. Toxicitatea acesteia este cauzată cele 2 atropine: hioscină și hioscinamină.

Este o plantă care se găsește pe teritoriul peninsulei scandinavice și din acest motiv se crede că luptătorii foloseau florile măselarniței pentru a atinge stările de nebunie și violență.

Conform relatărilor istorice, starea de luptă a berserkerilor începea printr-un tremurat, urmat de încleștarea dinților care semăna cu un rictus de hienă. Apoi li se umfla fața și le ieșeau numeroase pete roșii pe corp. În secunda următoare își pierdeau mințile și nu mai putea să facă diferența între prieten și dușman. Omorau la comandă, pe oricine care le ieșea în cale. După ce trecea efectul halucinogen, războinicii cădeau lați. Erau slăbiți și erau lăsați să doarmă două sau trei zile la rând.

Măselarnița poate provoca stări de delir și halucinații foarte puternice. De asemenea stările maniacale nu sunt străine de consumarea acestei plante. Probabil că în acest fel se poate explica puseul de violență de care dădeau dovadă luptătorii scandinavi.

De asemenea, poate declanșa tulburări vizuale, halucinații, somnolență și piele roșie, precum și dureri insuportabile – ceea ce ar putea explica invulnerabilitatea aparentă a războinicilor.

Berserkerii, sub semnul ipotezelor


Bineînțeles că cele două plante menționate mai sus constituie doar ipoteze. Legendele ne spun că luptătorii urmau un ritual stufos pentru a se transforma în berserkeri. Mai mult de atât, de nenumărate ori au fost menționate momente în care luptătorii se transformau în animale sălbatice, la propriu.

Probabil că acestea sunt doar legende sau poate că nu. Nu avem de unde să cunoaștem adevărul cu privire la dieta acestor războinici și nici cum reușeau să se transforme din bărbați iubitori, cu soție și copii acasă, în niște monștri care ucideau cu o sete ieșită din comun.

„Vulturul de sânge”, legenda sau adevăr

unnamed 15

„Vulturul de sânge” este o practică născută în cultura vikinga şi cei care erau supuşi acestei pedepse supreme sau torturi sufereau extrem de mult.

În multe saga vikinge este descris un ritual de execuţie cumplit, numit „vulturul de sânge”, care presupunea despicarea spinărilor victimelor, astfel încât coastele, plămânii şi organele interne să poată fi scoase, dându-i corpului – încă viu! – forma unui om cu aripi însângerate. Dar a fost acest ritual real sau doar rodul imaginaţiei înflăcărate a vechilor skalzi?

 Una dintre primele relatări privind folosirea acestui ritual sângeros provine din anul 867 şi descrie pedepsirea regelui Northumbriei, Aella. Acesta îl ucisese pe liderul viking Ragnar Lothbrok, aruncându-l într-o groapă plină de vipere. Dornici de răzbunare, fiii lui Ragnar au invadat Anglia în 865 şi au capturat oraşul York, unde se refugiase Aella.

 În cele din urmă, regele a fost prins de fiul lui Ragner, Ivarr cel fără de oase, care a vrut să-l execute pe ucigaşul tatălui său într-un mod de o cruzime nemaivăzută. Mâinile şi picioarele lui Aella au fost legate pentru a împiedica orice mişcare. Apoi, Ivarr i-a spintecat spinarea, de la noada în sus, către cuşca toracică. Fiecare coastă a fost meticulos separată de şira spinării cu o toporişcă, expunând organele interne ale victimei.

 În tot acest timp, regele era viu, urlând din toţi rărunchii de durere. Pentru a-i face chinurile şi mai atroce, Ivarr a umplut cavitatea toracică, astfel desfăcută, cu sare, frecând coastele însângerate cu acest mineral.

Punctul final al ritualului a fost extragerea plămânilor – perfect funcţionali de la locul lor, în exterior, astfel încât aceştia să pară o pereche de aripi sângerii. Practic, nefericitul suveran a devenit o pasăre umană însângerată.

 Aella nu a fost ultimul om de sânge regal care a avut de înfruntat o asemenea soartă cumplită. Se pare că cel puţin alte patru figuri notabile din istoria Europei Nordice au sfârşit că victime ale ritualului – regele Edmund al Angliei, Halfdan, fiul regelui Norvegian Haraldr, regele Munsterului, Maelgualai şi arhiepiscopul Aelheah, toţi ucişi de acelaşi Ivarr cel fără de oase.

 De ce procedau vikingii cu asemenea cruzime? Pe de o parte spre a-i teroriza pe locuitorii pasnicelor oraşe din Anglia, Irlanda şi Franţa, astfel încât aceştia preferau să le plătească tributuri grele decât să-i înfrunte. Pe de alta, pentru a aduce sacrificii lui Odin, tatăl zeilor din panteonul nordic şi zeul războiului. Ritualul a fost practicat de câteva ori în secolelele IX şi X, după care nu se mai cunosc cazuri de folosire a lui.

 Este însă aproape cert că descrierile cronicarilor vikingi sunt mult exagerate: specialiştii în medicină legală din zilele noastre afirmă că este greu de crezut că un trup sfârtecat, cu plămânii scoşi în afară, să mai poată supravieţui.

 Mult mai probabilă este varianta ritualului dată de cronicarul danez Saxo Grammaticus, care susţine că el ar fi constat, de fapt, în incrustarea cu un cuţit extrem de ascuţit, în pielea de pe spinarea victimei, a imaginii unui vultur. Ceea ce puţini oameni din zilele noastre cunosc e că vikingii au avut însă şi modalităţi de tortură reale şi nu mai puţin inventive.

TiberiuM

A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii!