incidentul de la Roswell

Adevărul despre incidentul de la Roswell

La începutul lunii iulie 1947 presa din toată lumea făcea public un comunicat al bazei militare Roswell din New Mexico, anunţând că acolo a fost recuperat un OZN prăbuşit. Se mai ştie că resturile adunate au fost transportate, cu precauţii deosebite, la baza Air Force Wright. Apoi au apărut zvonuri că la locul prăbuşirii s-ar fi găsit şi corpurile micuţe ale unor extratereştri, ba chiar că unul era viu…

Dar chiar a doua zi totul a fost dezminţit. Jurnaliştilor li s-au arătat resturile unui balon de neopren, spunându-se că ofiţerii de la bază militară (singura din lume având avioane purtătoare de bombe atomice!) au confundat acest balon cu un OZN…

Când cineva – mult mai târziu – a întrebat de ce a fost atâta agitaţie şi secret în jurul unui simplu balon, primul răspuns a fost că era vorba despre un balon de tip „Fugo”, trimis, peste ocean, de japonezi. Înţelegând că e imposibil, deoarece războiul se teminase de doi ani, s-a revenit cu explicaţia că era un balon special, ţinând de „proiectul Mogul” care ar fi fost „ultrasecret”, pentru detectarea unor eventuale explozii atomice sovietice.

Când şi acest argument a fost demontat, cineva a întrebat cum e şi cu presupusele cadavre de extratereştri. Oficialii au spus că a fost un experiment pentru a testa nişte manechine pentru testarea căderii de la mare înălţime. Cu o minimă investigaţie s-a putut demonstra că astfel de experienţe s-au făcut doar în perioada 1954-1959 şi cu manechine de 1,80 metri…

Filmări contrafăcute

incidentul de la Roswell

 La începutul anului 1995, a apărut şi un film cu autopsia cadavrului unui extraterestru dintre cei recuperaţi la Roswell. Chiar autorii au recunoscut, după un timp, că filmul – difuzat şi de televiziunea romana – era o contrafacere. Ulterior au apărut şi alte filme similare, care însă au avut un impact mai redus.

 Toate acestea nasc în mod firesc întrebarea: de ce a fost nevoie de atâta agitaţie, de atâtea dezminţiri, falsuri şi declaraţii contradictorii? Scriitorul şi jurnalistul Nick Redfern a publicat, în 2014, un articol interesant, în care oferă un posibil răspuns parţial. El scrie că, în urmă cu un deceniu, a aflat o istorie interesantă de la un tip care i-a spus că bunicul său a lucrat în lumea de la Hollywood, din anii 1930 până în anii 1960, mai ales în domeniul efectelor speciale pentru filmele de groază şi SF.

 Bunicul colaborase şi cu apreciatul realizator Billy Wilder, care a regizat, în 1945, versiunea în limba engleză a unui documentar, numit Death Mills (iniţial german), despre ororile din lagărele de concentrare naziste, film produs de Direcţia pentru războiul psihologic al Departamentului Apărării al SUA.

 Pentru cine n-ar şti, războiul psihologic este definit de Pentagon ca fiind: „Utilizarea planificată a propagandei şi a altor acţiuni psihologice având ca scop principal influenţarea opiniilor, emoţiilor, atitudinilor şi comportamentului grupurilor străine ostile, astfel încât să sprijine realizarea obiectivelor naţionale”.

 Ca urmare a realizărilor sale la filmul Death Mills, expertul în efecte speciale despre care vorbim a fost contactat, în 1955, de specialiştii în războiul psihologic ai Forţelor Aeriene ale SUA, care i-au oferit un contract: să-şi folosească abilităţile cinematografice pentru a crea nişte trupuri false de extratereştri.

 Omul a fost rugat să proiecteze şi să creeze exact opt „corpuri extraterestre”. Nu era vorba de tipurile binecunoscute din filmele SF atunci în vogă. Condiţiile erau: să fie pitici, fără păr, cu capete uriaşe şi să arate cât mai realist. Se pare că – aşa cum a spus nepotul – bunicul său fusese plătit foarte bine, timp de aproximativ trei luni de muncă, în trei camere special modificate, la o bază militară „din sudul Californiei”.

 Evident, omul nostru a fost curios de ce erau militarii din Forţele Aeriene atât de interesaţi de nişte corpuri de extratereştri, care să arate cât mai autentic. Zvonurile care au ajuns la urechile sale sugerau că se punea la cale o operaţiune de dezinformare. În primul rând, urmă că militarii să fotografieze „cadavrele”, plasate strategic pe tărgi sau pe dale, şi apoi să trimită imaginile, anonim, la Ambasada sovietică de la Washington, D.C. Fotografiile urmau să fie însoţite de o scrisoare lungă şi intortochiata, compusă de un presupus simpatizant comunist din cadrul armatei americane, avertizând sovieticii că guvernul SUA a pus mâna pe corpuri şi tehnologii extraterestre.

 Cu alte cuvinte, a fost un exemplu ciudat de acţiune de tip război psihologic, exemplu menit să sperie de moarte pe ruşi şi să-i facă să-şi piardă timpul, urmărind nişte extratereştri care în realitate nu existau.

 Dar mai e şi o a doua parte a poveştii. La vremea respectivă, au existat suspiciuni că unii angajaţi de la baza Forţelor Aeriene Wright-Patterson (fost Wright), din Dayton, Ohio, vindeau sovieticilor secrete, în special secretele din activitatea diviziei de tehnologie străină (Foreign Technology Division – FTD). Deci, a fost formulat un plan: persoanele suspectate de simpatii comuniste au fost lăsate, că din întâmplare, să zărească nişte „corpuri extraterestre”, amplasate strategic sub o boltă sau într-un buncăr, pentru a-i face să creadă că „unchiul Sam” a recuperat un OZN, sau mai multe, laolaltă cu cadavrele echipajelor lor.

 Apoi, urma să se păstreze un ochi de vultur asupra tuturor acestora, pentru a vedea care dintre ei – desigur, dacă există – putea fi îndemnat să facă ceva neobişnuit, cum ar fi să sune la un om numit Ivan, sau să se întâlnească într-un parc local cu un personaj în trenci, cu aspect străin. A existat aşadar şi un program menit să elimine simpatizanţii sovietici din armată, expunându-i la un „secret” uriaş care, în realitate, era doar o ruşine uriaşă.

 Nick Redfern recunoaşte că cele descrise au fost doar o poveste, pe care a auzit-o, fără a putea dovedi că lucrurile au stat chiar aşa. Dar, deşi sună cam bizar – spune el – dacă te gândeşti cu atenţie, înţelegi că zvonurile acestea au sens. La urma urmei, ce modalitate mai bună de a-i zăpăci pe sovietici şi de a-i depista pe simpatizanţii comunişti din Statele Unite putea fi găsită decât aceea de a flutura sub nasurile lor nişte secrete fabricate, pescuind totodată inamici, fără ca totuşi să compromiţi vreun secret real?

incidentul de la Roswell

Poveşti nedovedite

 Dacă este adevărată, această întâmplare poate explica şi unele dintre poveştile controversate în care anumiţi militari relatau că au avut şansa să vadă presupuse trupuri de extratereştri, în încăperi subterane (legendele cu „hangarul 18”), şi încă în circumstanţe „convenabile”, despre care mulţi analişti sceptici au spus că erau prea frumoase pentru a fi adevărate.

 S-ar putea aşadar că aceste poveşti să fie adevărate; dar altfel decât le-au imaginat scepticii. Anume, este posibil ca martorilor oculari să li se fi înscenat totul, ca un test al loialităţii lor. S-ar putea să fi fost lăsaţi să vadă „cadavrele” (sau, mai corect, manechinele). Dacă au tăcut despre ceea ce au văzut, erau nişte soldaţi buni şi demni de încredere. Dacă le-au spus soţiilor lor sau prietenelor lor, acestea erau potenţiale riscuri de securitate şi probabil că respectivii ar fi trebuit să fie supravegheaţi cu atenţie în viitor. Iar dacă au fugit la un agent sovietic, era cazul că respectivii să ajungă la răcoare.

 Cele de mai sus – spune Redfern – ne lasă, desigur, cu o întrebare extrem de provocatoare: dacă povestea spusă de bunic este 100 la sută exactă, înseamnă oare că toate poveştile despre „corpurile extraterestre din morgă” s-au născut din astfel de operaţii de dezinformare, generate de războiul rece? Sau, guvernul chiar poseda „la gheaţă” trupuri extraterestre reale şi foloseşte „manechinele” doar pentru a deruta şi zăpăci pe cei interesaţi? Ar fi foarte interesant de ştiut…

incidentul de la Roswell

 Redfern mai evoca şi o ultimă conexiune. În 1970, Billy Wilder a realizat şi lansat filmul „Viaţa privată a lui Sherlock Holmes”. În film, guvernul britanic creează un fals monstru Loch Ness pentru a ascunde faptul că armata conduce teste submarine secrete în acel lac. Motivul declarat în scenariu era: „să băgăm spionii germani în ceaţă cu privire la ceea ce se întâmplă în realitate”.

 Aşadar, există un om care pretinde că a făcut trupuri de extratereştri să păcălească pe sovietici şi (chiar dacă într-un cadru fictiv) avem un guvern care creează un monstru pentru a păcăli pe germani. Billy Wilder are o legătură cu ambele întâmplări: sursa poveştii de mai sus a lucrat cu Wilder, iar Wilder însuşi a regizat, produs şi co-scris „Viaţa privată a lui Sherlock Holmes”. În plus, atât Wilder cât şi omul din spatele „manechinelor extraterestre” a lucrat cu Direcţia de Război Psihologic, pentru filmul Death Mills. Aşadar, ipoteza expusă are – folosind o expresie la modă – „parfum de credibilitate”.

Mărturie contradictorie

Chase Brandon a lucrat 35 de ani în cadrul CIA, iar în ultimii 10 a fost retras la birou, unde a primit o funcție de conducere. Odată cu funcția, a primit și dreptul de a consulta „Historical Intelligence Collection” un set de documente ultra-secrete despre cele mai importante evenimente petrecute pe Terra. În acest fel, Brandon a ajuns să cunoască adevărul despre incidentul de la Roswell, pe care a dorit să-l facă public într-o oarecare măsură.

„Nu a fost vorba despre un balon meteorologic și nici despre speculații aberante, a fost vorba despre un aparat de zbor care nu provenea din lumea noastră„, a declarat Brandon.

Fostul agent CIA a mai povestit ziariştilor americani că atunci când a desfăcut cutia pe care scria Roswell a fost uimit să afle că evenimentul s-a petrecut exact cum s-a scris în presa din vremea respectivă. Diverse texte scrise de mână, cât și fotografii demonstrau că în 1947, în apropiere de Roswell, un OZN de mărime considerabilă s-a prăbușit. Armata americană a intervenit în cel mai scurt timp posibil și a dus departe de ochii curioșilor aparatul de zbor extraterestru. Mai multe rămășițe de corpuri extraterestre au fost extrase din nava cu pricina și au fost duse spre a fi studiate.

Pentru a mușamaliza întregul eveniment, reprezentanții armatei americane au declarat că un balon meteorologic s-a prăbușit în locul respectiv, dar au existat o serie de martori oculari care au descris povestea care făcea senzație în presă. Din acel moment s-a născut o luptă de discreditare a informațiilor apărute în presă și ceea ce armata americană vroia să prezinte că s-ar fi petrecut. De la sfârșitul anilor 1970, incidentul a fost obiectul unor controverse intense și obiectul unor teorii ale conspirației cu privire la natura reală a obiectului care s-a prăbușit.